Unul sau mai mulți editori lucrează în prezent la această pagină sau secțiune. Pentru a evita conflictele de editare și alte confuzii creatorul solicită ca, pentru o perioadă scurtă de timp, această pagină să nu fie editată inutil sau nominalizată pentru ștergere în această etapă incipientă de dezvoltare, chiar dacă există unele lacune de conținut.
- 1/ Actualizarea articolului în raport cu versiunea franceză (original și prima versiune) (terminat)
- 2/ Adăugarea de noi referințe (terminat)
- 3/ Verificarea și corectarea tuturor legăturilor web (terminat)
- 4/ Clasificarea referințelor și a notelor (aproape terminat)
- 5/ Împărțirea articolului (prea lung), așa cum sa făcut pentru versiunea franceză: urmează lunii decembrie sau Ianuarie.
Rezistența anticomunistă românească este o mișcare populară de luptă împotriva dictaturii Partidului Comunist Român (6 martie 1945-22 decembrie 1989). A fost activă începând cu anul 1944 și a durat timp de mai mult de treizeci de ani, unii luptători izolați subzistând efectiv până la mijlocul anilor ’70[Note 1]. În România, opoziția armată a fost prima și una dintre cele mai organizate forme de rezistență împotriva regimului comunist. Abia după căderea lui Nicolae Ceaușescu, în decembrie 1989, detaliile unei asemenea mișcări au fost aduse la cunoștința publicului. Dacă românii cunoșteau deja existența bandelor armate, acest lucru era posibil numai via propaganda comunistă care le evoca în mod regulat, faptele fiind deformate, puterea arătându-i pe luptătorii anticomuniști drept niște vulgari tâlhari la drumul mare, în solda puterilor imperialiste externe[2].
Dispersați, dar relativ numeroși, acești oameni constituiți în mici grupuri înarmate se auto-denumeau uneori „Haiduci”, refugiați în Munții Carpați, unde se vor ascunde ani în șir din fața autorităților. Unul dintre ultimii combatanți a fost eliminat în Munții Banatului în 1962, în timp ce un alt luptător din Munții Făgăraș a fost capturat în 1976. Rezistența română a fost una dintre mișcările de rezistență cele mai longevive din cadrul Blocului Estic[3]. Este important de subliniat că subiectul reprezintă o descoperire relativ recentă în România, grație deschiderii parțiale a arhivelor Securității, fapt care a permis examinarea de date istorice precise, unele necunoscute istoricilor înainte de anul 2005[Note 2]. În 2017, acest proces a avansat mult chiar dacă volumul arhivelor este considerabil și o parte importantă a dosarelor a dispărut[4]. Cercetările și descoperirile recente vor aduce probabil noi perspective și clarificări asupra un subiect care este foarte recent pentru istorici.
Harta României - punctele roșii indică principalele puncte de rezistență armată.
Geneză
Trenuri cu refugiați români din Bucovina ocupată de către trupele sovietice.
Sute de români au fugit atunci din calea terorii sovietice și a deportărilor[7], pentru a se refugia în păduri. Aceștia au înființat gherile antisovietice, în grupuri de 15 până la 20 de persoane. Primele grupuri de luptători au apărut astfel în nordul Bucovinei, uneori încadrate și susținute de comandamentul militar german, dar conduse întotdeauna de români. Constituit exclusiv din voluntari locali, acest batalion va atinge un efectiv de 1378 de combatanți, repartizați în 3 companii. Un ofițer de rezervă era însărcinat cu instrucția militară a voluntarilor.
La 23 august 1944, România se alătură Aliaților și declară război Germaniei naziste. Totuși, Aliații așteaptă până pe 12 septembrie 1944 pentru a semna armistițiul cu România, perioadă în care Armata Roșie acționează ca una de ocupație, dedându-se jafurilor și numeroaselor violențe[8]. Odată ce ultimele forțe germane sunt alungate din țară, forțele sovietice dispun de o libertate totală în România. Guvernul român nu mai are nici o autoritate asupra Basarabiei și Bucovinei de Nord, regiuni cedate oficial URSS-ului în iulie 1940[Note 3]. În acest context, cea mai mare parte a trupelor de voluntari din Bucovina sunt dizolvate, unele dintre acestea menținându-se în munți unde vor rămâne active, urmărite de NKVD, executate sau deportate în Gulag. Regăsim urmele existenței acestei prime rezistențe până în octombrie 1944[9].
În septembrie 1945, Generalul Aurel Aldea a decis să constituie un Comandament Central al Mișcării Naționale de Rezistență, să-și subordoneze toate organizațiile constituite anterior, să împartă teritoriul național în zone de acțiune, fiecare având un comandant care trebuia să acționeze după instrucțiunile centrale (contraamiralul Horia Macellariu în București, generalul Constantin Eftimiu în trecătorile Carpaților Orientali și în Munții Apuseni, Gavrilă Olteanu în Munții Căliman, prof. Gheorghe Manu pe Valea Prahovei, Mihail Fărcășanu în zona Câmpulung Muscel, Horia Comaniciu în Munții Sebeș etc).
În mai 1946, Generalul Aurel Aldea, fost ministru de interne în guvernul Constantin Sănătescu, este arestat și acuzat că ar fi reunit sub comanda sa mai multe grupuri subversive. În realitate, MNR sau „Mișcarea Națională de Rezistență” embrionară[10][11] pe care încerca să o coordoneze nu reprezenta decât o slabă amenințare[12][IG 1][13][14] la adresa înființării regimului comunist.
Alegerile generale din România anului 1946, masiv viciate de fraude și de intimidări, într-o țară ocupată integral de trupele sovietice, au favorizat fuziunea forțelor anticomuniste. Un Comitet Național Român instalat la Paris în 1948[15][16] însărcinat, în speranța unei intervenții a Vestului, cu informarea guvernelor occidentale asupra situației din România, este de asemenea în contact cu câțiva luptători anticomuniști de pe teritoriul românesc. În același timp, nici o structură de coordonare, nici un comandament central nu va reuși să apară vreodată. Acesta din urmă informa, la rândul său, guvernele occidentale.
Începutul mișcării de rezistență armată
La începutul toamnei anului 1948, în ciuda dispariției oricărei coordonări, grupuri mici, uneori chiar simpli indivizi, au intrat în clandestinitate în munții Carpați. Ei vor constitui astfel diverse puncte de rezistență armată, în ceea ce a devenit o mișcare totalizând mai multe mii de persoane. Rebelii proveneau din toate păturile sociale și din toate religiile țării. Aceste grupuri sunt independente însă uneori comunică între ele prin mesaje. S-au identificat trei forme diferite[17] de manifestare a Rezistenței: tentative de rezistență armată organizată și condusă de ofițeri trecuți în rezervă (cum ar fi colonelul Uță, locotenentul-colonel Arsenescu și maiorul Dabija), acte de nesupunere civilă concretizate prin mișcări de refugiați în munți și crearea de depozite de armament drept centre de rezistență și de adăpost pentru cei căutați de poliția politică.
Pentru marea majoritate a membrilor rezistenței[18], intervenția americanilor era consecința logică a unei situații dramatice care aruncase țara în teroare și bulversări sociale și economice fără precedent. Credința lor în venirea iminentă a americanilor[19] era un element major al motivației de care dădeau dovadă.[20] Șefii grupurilor erau însă lucizi în evaluarea șanselor pe care le-ar fi putut avea acțiunile lor, ca fiind reduse în absența unei atac american[21] împotriva forțelor de ocupație sovietice din România care să le susțină. Absența unei reacții militare a Occidentului, pe lângă condițiile de subzistență extrem de dure[22] la care se adăuga și dificultatea înfruntării unui inamic ce dispunea de forțe disproporționate pentru a-i combate, va duce la distrugerea lor în anii '50.
Factori determinanți
Aplicare brutală a politicii comuniste
Un ansamblu de măsuri radicale ce tulbură societatea elimină o parte importantă a populației active sau îi obligă pe români să se adapteze prin metode ce includ supunerea totală. Acest cadru inflexibil a produs, evident, o respingere a regimului și un refuz din partea multor cetățeni de a participa la distrugerea societății existente. Poziția constituțională de jure a Partidului Comunist Român ca „partid unic și organ conducător al statului” interzice de facto constituirea de asociații, sindicate sau alte structuri sociale independente de putere și impune o autoritate totală a partidului comunist, mergând de la vârf (Comitetul Central) și până la bază. La acest tablou sumbru trebuie să adăugăm prezența masivă în societate a organelor de Securitate, activă prin cenzură, dar și implementarea unei politici de supraveghere cu spectru larg, fără control judiciar[Note 4]. Pe plan economic, o planificare de stat strictă afectează nu doar orientările macro-economice, ci toate aspectele producției, distribuției și consumului, în ciuda resurselor disponibile, a posibilităților tehnice, a mediului și a nevoilor populației. În cele din urmă, controlul total al activităților culturale[23], sportive[24], controlul mass media, dispariția libertății de exprimare și restricțiile de călătorie blochează orice inițiativă culturală și interzice existența oricărui spațiu de libertate[Note 5].
Valurile masive de arestări și epurări
«Curățarea» profundă și sistematică a sistemului administrativ se abate asupra țării după ce comuniștii pun mâna pe putere în ajunul lui 1948. Armata suferă o epurare completă. Imensa majoritate a cadrelor formate înaintea comunismului sunt trecute în rezervă sau pensionate. Epurarea armatei regale a avut loc între 1945–1949, prin intermediul mai multor decrete[25]. Acestea aveau rolul de a elimina nu numai cadrele care nu dovedeau loialitate față de regimul comunist sau față de Uniunea Sovietică, ci și pe cele a căror origine socială nu era «sănătoasă». Poliția a fost transformată în Miliție, iar jandarmeria s-a transformat în trupe de Securitate. Marea majoritate a cadrelor formate înainte de instaurarea comunismului sunt pensionați sau trecuți în rezervă. În paralel, măsurile politice și economice menite să elimine toate profesiile liberale[Note 6][Note 7] și toată autonomia profesională sau autonomia țăranilor i-au privat pe aceștia din urmă și clasa medie de mijloacele de supraviețuire[26]. Avem aici de a face cu cele mai puternice pârghii care au dus la nașterea unei rezistențe armate. Ruinate, victimele economice ale noului regim puteau fi țărani cărora li se confiscaseră mijloacele de producție pentru că fuseseră etichetați drept «chiaburi», meșteri lăsați fără ateliere sau comercianți cărora li se luaseră magazinele în primele valuri ale naționalizărilor. Lista este lungă și include foștii funcționari, angajații de la stat sau din instituțiile importante, concediați pentru că nu prezentau încredere din punct de vedere politic. Tot aici intră membrii guvernelor și parlamentelor anterioare, polițiștii, judecătorii, preoții, numiți «lachei ai capitalismului», dar și foștii membri ai claselor conducătoare: profesiuni liberale, șefi de întreprinderi, acționari, bancheri, aristocrați, considerați de regim «exploatatori ai poporului». Mulți dintre ei riscă pușcăria, chiar eliminarea fizică, din cauza apartenenței sociale sau politice din trecut. În cele din urmă, la această listă se adaugă cei care intră în clandestinitate pentru a scăpa de o arestare iminentă. Un număr mare de familii s-au refugiat în munți la sfârșitul lui 1948 și începutul lui 1949. În acest sens, un funcționar al Consulatului Britanic de la Cluj scrie la 1 mai 1949, referitor la subiectul situației partizanilor:
“
Hainele și medicamentele lipseau și probabil că acest lucru este adevărat pentru că numărul lor crescuse cu o proporție considerabilă de femei și copii începând cu exproprierile de la 1 martie. Mi s-a comunicat valoarea de 20.000 ca număr al celor care s-au alăturat după expropriere (...) Creșterea numărului de femei și copii va crea probleme de supraviețuire în iarna următoare (...) și mi se spune din nou că la partizani ajung camioane cu provizii militare, uneori prin captură, alteori prin dezertare, dar nu pot estima anvergura acestui fenomen...[27].
”
Opoziția țăranilor la colectivizare
Este elementul esențial al revoltei împotriva puterii comuniste. În 1945, România era o țară 80% rurală, prin urmare, desființarea proprietății private a fost un șoc pentru lumea de la sate. Respinsă de aceasta, colectivizarea a fost considerată drept un furt cu violență și a fost puternic combătută de țăranii atașați de pământurile lor. S-au intensificat refuzurile de supunere față de noile legi, manifestațiile și actele de nesupunere civilă. Reprimate dur de Securitate, care nu ezita să închidă sau să execute conducătorii protestelor[28][29], campaniile au constituit creuzetul unei rezistențe și, de asemenea, suportul ei logistic pe termen lung. Rezistența țăranilor la colectivizarea forțată și brutală[30] este un fenomen puțin cunoscut atât în Europa de Vest cât și în Europa Centrală. Într-o țară cunoscută pentru agresivitatea poliției politice, Securitatea mult temută, dar și pentru pasivitatea sau indiferența poporului în fața dominației comuniste, intensitatea opoziției țăranilor față de regimul stalinist este o realitate ieșită din comun[31].
Forța mișcării legionare
În 1937, rezultatele au arătat că peste 15,58% din voturi erau pentru Partidul Legionar Partidul Totul pentru Țară, echivalentul a 478.000 voturi. În 1938, mișcarea legionară cuprindea sute de mii de membri[Note 8], inclusiv o forță paramilitară semnificativă. Foarte activă, organizată și având puterea politică între septembrie 1940 și ianuarie 1941, această formațiune devenise ilegală, dar a rămas «interesantă» din punct de vedere politic în 1944-1945, în special pentru comuniști[Note 9] care le-au «uitat» atitudinea anticomunistă și acțiunile uneori violente, recrutând până în 1948[32] foști legionari. La acel moment, PCR căuta să diminueze riscul unei opoziții masive la reformele radicale pe care urma să le implementeze în societate, mai ales că formațiunea de extremă-stângă avea numai câteva sute de membri[Note 10], iar mișcarea legionară câteva zeci de mii, o parte dintre aceștia din urmă fiind antrenați și înarmați. Importante grupuri de tineri cu pregătire militară și care făcuseră parte din organizații legionare au intrat în clandestinitate după lovitura de stat eșuată din ianuarie 1941, devenind adversari ai regimului Antonescu, s-au văzut nevoiți să colaboreze cu inamicii lor de dinainte de război: comuniștii. Unii legionari, în special cei din mediul muncitoresc și cei care erau împotriva elitelor interbelice, au profitat de mână întinsă[Note 11] mai ales că alternative părea să fie închisoarea; alții, precum Ion Gavrilă Ogoranu au preferat clandestinitatea, împotrivindu-se pe cale armată împotriva comuniștilor și a ocupantului sovietic. De-a lungul războiului rece, Occidentul, în special Franța și Statele Unite, au profitat de legionarii refugiați în vestul continentului și care erau dispuși[33] să sprijine rezistența anticomunistă din România[34], mai ales că opoziția democratică românească din exil se dovedise incapabilă să furnizeze resursele.
Refuzul dictaturii comuniste
Un alt element important al Rezistenței armate este motivația indivizilor și a grupurilor convinse că doar o implicare armată ar putea să reducă teama crescândă și să oprească ajungerea irevocabilă a comuniștilor la putere. Grupurile de rezistență conduse de foști ofițeri acționau în mod coordonat și planificat. Se pare că își puneau speranțele în incitarea la o insurecție armată generală, la o revoltă masivă, care nu s-au produs niciodată. O categorie mai redusă de insurgenți dornici să lupte împotriva comunismului era formată din refugiați români recrutați în Europa de en:Office of Policy Coordination (OPC)[35], antrenați în Franța, în Italia și în Grecia și apoi parașutați în Carpați. Majoritatea dintre ei nu au reușit să creeze contacte locale, care le erau indispensabile pentru supraviețuire, și au fost rapid capturați, iar cei mai mulți judecați de tribunalele militare și executați[27].
Persecuția Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice
Considerate «reacționare» prin natura lor, instituțiile bisericești și mișcările religioase pacifiste au fost verificate și supravegheate atent, dar politica PCR față de acestea a variat de la caz la caz[36]: deoarece nu avea legături de subordonare sau de interdependență cu alte state și nici nu poseda o rețea școlară proprie[Note 12], Biserica Ortodoxă Română a făcut obiectul unei schimbări rapide de generații la nivelul conducerii (o parte a fost întemnițată, la fel ca prelații care au protestat), precum și a unei monitorizări vaste a clerului. Niciun preot sau călugăr nu putea accede pe o înaltă poziție în ierarhia ecleziastică fără aprobarea poliției politice comuniste. Este interesant de citat o frază populară în epocă: „Dacă vrei să denunți pe cineva fără să te demaști ca informator, du-te la spovedanie”[37][38]. În contrapartidă, Bisericile catolice, indiferent că erau de rit latin sau de rit bizantin, precum și Bisericile protestante, instituțiile religioase iudaică și musulmană, aveau școli confesionale și legături solide cu străinătatea, în special cu țări considerate drept «imperialiste»[Note 13]: prin urmare, persecuția lor a fost mult mai dură. Școlile pe care le dețineau au fost desființate, numeroase mânăstiri și lăcașuri de cult închise, unii clerici fiind întemnițați sau uciși, iar proprietățile confiscate. O parte dintre proprietățile Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) au fost atribuite Bisericii Ortodoxe. Astfel, la sfârșitul lui septembrie 1948, în încercarea de a rupe legătura cu occidentul și de a diminua influența Romei în rândul catolicilor români[Note 14], regimul comunist a impus credincioșilor și preoților greco-catolici să treacă la ortodoxie. Autoritățile comuniste din România, după modelul impus de Stalin,[Note 15] au declarat ilegală, desființând practic Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, la 1 decembrie 1948, confiscându-i acesteia toate bunurile[39]. S-a instituit o represiune brutală și sistematică ce avea să dureze până în 1964[40][41]. Toți episcopii greco-catolici (dar și unii romano-catolici, precum Anton Durcovici) au fost trimiși la închisoare, unde o parte dintre ei au murit din cauza condițiilor de detenție. Mulți preoți au fost torturați, încarcerați în lagăre de muncă sau pur și simplu asasinați. În consecință, unii preoți și credincioși catolici, cu precădere din Transilvania, s-au alăturat mișcărilor de rezistență anticomunistă.
Tentative de rețele susținute din exterior
Estimați la 20-50.000 de către serviciile occidentale, dintre cei 70.000 de români aflați în taberele de refugiați din occident[42], cei care își doreau să lupte contra regimului comunist[43] reprezentau o mană cerească pentru serviciile de informații din lumea liberă. Majoritatea acestor refugiați erau, precum Virgil Ierunca, democrați, dar această majoritate nu avea, în general, nici o antrenament sau educație militară. În schimb, printre aceștia se aflau și numeroși legionari gata de luptă[33]. CIA a văzut în asta oportunitatea de a forma o rețea de agenți infiltrați în Blocul Estic și a recrutat pe unii dintre ei, refugiați cel mai des în Germania, Austria și Iugoslavia[44][45] și gata să se angajeze în lupta împotriva comunismului. Decizia a fost luată împreună de președintele american Harry Truman și de președintele francez Vincent Auriol[46]. Deja organizați, solidari și beneficiind de formare militară în cea mai mare parte, legionarii au fost foarte apreciați în acest context, în care trecutul lor tumultuos și contestabil era pus între paranteze în fața nevoii de a combate comunismul. Acceptând oferta americană[Note 16], șefii legionari[Note 17] au jucat un rol important în recrutarea și coordonarea viitorilor agenți.
Act de acuzare nr. 1343 din 1953, împotriva rezistenților anticomuniști legionari, parașutați și capturați în România, și a susținătorilor lor.
În 1949, informate de en:Foreign Office că rezistența anticomunistă română se intensifica și beneficia de sprijin popular la țară, serviciile de informații occidentale au investit serios în acest proiect. Au fost selectați 100 de agenți, dintre care 50 urmau să fie parașutați în interiorul țării, iar 50 trebuiau să îi susțină din exteriorul frontierelor românești. Combatanții vor fi pregătiți și antrenați în Franța și Germania. Alți 100 de voluntari vor fi antrenați în Italia și Grecia. Șeful operațiunilor secrete ale CIA din acel moment, Gratien Yatsevich, a declarat că acțiunile realizate în România nu erau depășite, ca număr de agenți și ca resurse alocate, decât de acțiunile organizate pentru Albania, acestea din urmă fiind cele mai importante dintre acțiunile întreprinse în timpul războiului rece din Europa de Est[47]. Printre primii voluntari români recrutați de CIA la începutul lui 1951 se numără: Constantin Săplăcan, Wilhelm Spindler, Gheorghe Bârsan, Matias Bohm, Ilie Puiu[Note 18]. Vor fi primii parașutați în țară, în noaptea de 18 spre 19 octombrie 1951, în Munții Făgăraș[48]. Securitatea îi va prinde și va descoperi că au fost recrutați în Italia. Guvernul român va trimite o notă de protest americanilor, acuzându-i de ingerințe în problemele interne ale țării și subliniind că agenții CIA capturați fuseseră trimiși „pentru a pune în aplicare acte de sabotaj și de spionaj contra armatei române”[47].
Următoarele grupe de combatanți au fost trimise în România în noiembrie 1951. Ion Samoilă, Ion Golea și Ion Tolan formau grupul ‘Jacques’, parașutat lângă Agnita. Apoi, în noaptea dintre 1 și 2 octombrie 1952[49], a fost parașutat al doilea grup, sub numele de cod ‘Robert’: Mircea Popovici și Alexandru Tănase, undeva aproape de Calafat, lângă frontiera cu Bulgaria. Au urmat grupurile ‘Pascal’: Gheorghe Gheorghiu, Constantin Gigi și Făt Savu, la 1 iulie 1953, în Apuseni, și ‘Fii Patriei’: Sabin Mare, Ilie Rada și Gavril Pop, în iulie 1953, într-o zonă împădurită aflată undeva între județele Satu Mare, Sălaj și Bihor[50]
Alți agenți vor fi trimiși din Grecia, printre aceștia numărându-se Toma Bebi, prins de Securitate exact la aterizare. Bebi va colabora cu Securitatea până la prinderea altor 12 parașutiști legionari.
Conform declarațiilor lui Gordon Mason[51], șeful biroului CIA la București între 1949 și 1951, misiunea agenților parașutați consta în contactarea grupurilor de rezistenți din munți, informarea acestora cu privire la faptul că Occidentul era interesat de soarta lor, aprovizionarea lor cu arme, muniții, medicamente și bani. De asemenea, era prevăzut ca rezistenții români să primească stații de emisie recepție, prin care să rămână în contact cu Occidentul. Obiectivele esențiale erau, tot conform lui Gordon Mason, cunoașterea forțelor de care dispuneau mișcările de rezistență, furnizarea de informații despre activitatea armatelor române și sovietice, încurajarea combatanților din Rezistență pentru a acționa contra trupelor sovietice în caz de război.
Majoritatea operațiunilor de parașutare au eșuat din cauza infiltrării de către sovietici a serviciilor occidentale, a scurgerilor de informații pe această filieră și a organizării defectuoase[Note 19]. Ipoteza bazată pe scurgeri interne de informații din cadrul serviciilor de informații britanice (contraspionaj MI6), și în special din cauza spionului Kim Philby[Note 20] aflat în solda sovieticilor, care informa direct NKVD-ul nu este confirmat de C.N.S.A.S în 2016. Astfel, trei agenți formați de americani și trimiși în iunie 1953 în Munții Apuseni au fost capturați fără să fie executați, deoarece autoritățile comuniste doreau să facă din ei agenți dubli. În regiunile orașelor Oradea și Satu Mare, trei agenți parașutați au fost omorâți: unul într-un schimb de focuri, alți doi executați[52]. În același an, un grup de 13 legionari trimiși de către CIA în România, este capturat, apoi judecat de către un tribunal militar[53][33][34]. În octombrie 1953 are loc procesul acestor 13 combatanți, cu mare vâlvă. Cei 13 au fost condamnați la moarte și executați la 31 octombrie 1953, în închisoarea Jilava[Note 21].
Grupurile de rezistență
Grupurile de rezistenți români din munți au fost foarte numeroase și diferite[27][Note 22][54]. Se numără mai mult de o mie, precum și câteva zeci de centre ale rezistenței[55][56]. Este vorba nu doar de grupuri înarmate, ci mai ales de organizații subversive, multe dintre ele în localități urbane; activitatea lor a fost cel mai adesea efemeră, unele implicându-se în realizarea și răspândirea de manifeste. Puține dintre ele au reușit să se coordoneze la nivelul regiunii în care se aflau. Conform arhivelor Securității care au putut fi recuperate și după mărturiile rezistenților care au supraviețuit, există câteva grupuri mai importante. Prin ‘importanță’ înțelegem fie numărul de membri, fie acțiunile excepționale întreprinse, fie urma vie pe care au lăsat-o în regiunea în care au combătut. Totuși, clasificarea grupurilor este o acțiune dificilă, deoarece pentru unele dintre ele informațiile nu sunt disponibile în totalitate (dosare clasate încă secrete în Arhivele Securității la SRI), iar pe de altă parte, martorii au fost de multe ori eliminați în totalitate de autoritățile comuniste sau, pur și simplu, au dispărut. Luând în considerare drept criteriu importanța activității lor și literatura disponibilă în arhive, sunt reținute șapte grupuri, descrise pe scurt, aici. Dacă ținem cont doar de mărimea dosarelor din arhivele oficiale ale statului, atunci numărul grupurilor este mult mai mare[VL 1][57]. După descrierea a șapte grupuri remarcabile, un tablou sintetic adună toate grupările considerate importante de către C.N.S.A.S.
Primar al satului Răchițele (în Munții Apuseni) de trei ori, pentru mai mult de zece ani, înainte de 1945, Teodor Șușman[TS 1] a devenit unul dintre cei mai cunoscuți rezistenți ca urmare a descoperirii osemintelor sale, la 23 iunie 2010, de către CICC, Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului, dar și după cercetările făcute pe 5 și 6 iulie 2011[58], cu scopul de a găsi osemintele fiilor săi, care l-au urmat în luptă: Toader și Avisalon Șușman.
Teodor Șușman, Luptător anticomunist în Munții Apuseni.
Șef respectat și recunoscut în Țara Moților, Șușman va intra rapid în colimatorul autorităților comuniste, apoi va fi destituit din funcția de primar, la puțină vreme după ajungerea comuniștilor la putere, în 1945. Fiind greco-catolic și susținând Partidul Național Țărănesc, va fi calomniat și acuzat pe nedrept de comuniștii locali oportuniști și geloși pe reușita lui personală. După ce a încercat de mai multe ori, fără succes, prin mai multe scrisori[59], să își dovedească inocența și să arate cât de perfizi erau acuzatorii, Șușman se simte în pericol și decide să fugă în munți. Acest lucru se va întâmpla în august 1948, iar Șușman va fi însoțit de cei trei fii ai săi: Toader (Teodor junior), Avisalon și Traian. La început, rezistența lor se va limita la asigurarea supraviețuirii, apoi va include reacția la teroarea impusă de comuniști asupra țăranilor care îi ajutau. Vor ataca mai multe cooperative și societăți de exploatare forestieră, fără să facă vreodată uz de violență contra muncitorilor sau cadrelor și încercând să micșoreze consecințele pentru aceștia din urmă. După trei ani de rezistență în fruntea unui grup format din zece persoane, Teodor va fi împușcat în 1951. Doi dintre cei trei fii ai lui vor muri în 1958, într-o șură incendiată de Securitate. Întreaga familie Șușman va avea un destin tragic, cu excepția lui Traian, singurul care va supraviețui după ani lungi de pușcărie.
Maior Nicolae Dabija, Luptător anticomunist în Munții Apuseni.
Există încă un grup armat din regiunea Munților Apuseni, numit Frontul Apărării Naționale - Corpul de Haiduci, pe care istoricii îl consideră drept important. Acest grup era condus de un fost ofițer al armatei regale, care participase la războiul împotriva URSS pe Frontul de Est, Maiorul Nicolae Dabija[ND 1], și va ataca biroul perceptorului din Teiuș, înarmat cu carabine și pistoale. Autoritățile române vor descoperi refugiul rebelilor după ce îl vor aresta pe unul dintre ei, iar acesta le va indica locul, pe Muntele Mare. O operațiune condusă de forțele de securitate se lansează împotriva rebelilor în dimineața zilei de 4 martie 1949. Conduși de Colonelul Mihai Patriciu, securiștii vor ataca vârful unde erau ascunși rebelii. Au urmat focuri și lupte corp la corp. Vor fi trei morți și trei răniți, în rândul comuniștilor. Dabija a fost arestat pe 22 martie 1949, după ce a fost denunțat de către un sătean. Pe 28 octombrie 1949, șapte membri ai grupului, printre care și Maiorul Nicolae Dabija, vor fi executați la Sibiu[ND 2][ND 3].
Inițiator al unui grup de rezistență important din Banat, Colonelul Ion Uță[IU 1] este unul dintre cele mai extraordinare personaje ale Rezistenței române. Unul dintre grupurile de rezistență pe care le-a fondat a fost implicat într-o adevărată bătălie contra trupelor de Securitate, la Pietrele Albe, fapt foarte rar în mișcările de rezistență din România, care erau cel mai des axate pe defensivă. Prefect al județului Severin (între cele două Războaie Mondiale), în perioada 1943-1944 căpitan în armata română, Ion (sau Ioan) Uță a fost numit Colonel, apoi trecut în rezervă odată cu epurarea armatei de către comuniști. Șef (local) în Partidul Național Țărănesc (PNȚ) cu ocazia alegerilor generale din 1946, Uță a trebuit să fugă, deoarece se știa urmărit de Securitate. Prin urmare, el se retrage în munții Țarcul și Cernei. Încă de la implicarea lui în Rezistență, va căuta să organizeze și să coordoneze între ele diferitele grupuri de rezistență românească din Banat, cu scopul de a întări și a unifica forțele existente, apoi de a organiza o revoltă populară generală în regiune. Este unul dintre rarii șefi de rețea care au dorit să creeze un schelet regional, apoi național, pentru Rezistență, printr-un plan precis și un calendar. Format exclusiv din locuitori ai satelor de munte din Severin, grupul său va include 30 de persoane - în grup se vor infiltra elemente ale Securității, iar Uță va fi omorât în 1949.
Gogu Puiu - Rețeaua „Haiducii Dobrogei”
În jurul lunii iulie 1947, la București se decide formarea unei organizații de Rezistență în Dobrogea - aceasta va începe să acționeze în 1948, sub conducerea fraților Nicolae și Dumitru Fudulea (în nordul Dobrogei)[60][61] și a lui Gogu Puiu (în sudul Dobrogei)[62]. Li se va alătura Nicolae Ciolacu care va conduce mișcarea din centrul regiunii. Singurul supraviețuitor al Haiducilor din Dobrogea și care va publica în 1995 o lucrare completă despre Rezistența din această regiune[63].
Gogu Puiu, Luptător anticomunist în Dobrogea.
Grupul a fost numit Haiducii Dobrogei[GP 1]. Legionar macedo-român, întors din Germania împreună cu alți câțiva camarazi, Gogu Puiu a organizat și a structurat Rezistența, sprijinindu-se în fiecare localitate pe micile grupuri de rezistenți care acționau independent, fiecare având propriul șef. Coordonarea va fi realizată printr-un grup de comandă ce va comunica printr-un sistem eficient de curieri. Între 1947 și 1956, Dobrogea a fost un centru de rezistență extrem de activ, în care au fost implicate numeroase familii, dintre care multe au devenit victime ale represiunii comuniste. Aproape toți combatanți vor fi uciși de Securitate, sau vor muri ca urmare a torturilor. Supraviețuitorii vor fi trimiși în coloniile de muncă silnică de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, adevărate colonii de exterminare prin epuizare, în care regimul comunist trimitea opozanții pe care nu dorea să îi mai vadă revenind în societate[64].
Există mai multe dosare „Gogu Puiu” la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) în 2017, dar nici unul nu conține informații precise și detaliate în ceea ce privește activitățile sale ca rezistent. Informațiile accesibile pe acest subiect sunt parțiale, uneori contradictorii și se limitează la câteva rapoarte ale jandarmeriei sau note ale poliției acoperind activitatea acestui șef de cuib legionar în anii 1934-1940[Note 23][Note 24]. Este urmărit și supravegheat încă de la înscrierea sa în Mișcarea Legionară din anul 1934 și este considerat de către Securitate drept un “terorist” și un “fascist”. Informații fragmentate privind activitățile sale de rezistent sunt foarte limitate. Totuși, este aproape sigur că Gogu Puiu a intrat în contact cu serviciile secrete franceze și americane la Viena, în 1945-1947, apoi, probabil, a fost format în vederea luptelor clandestine și a celor de gherilă. Carismatic, Puiu va lăsa după el impresia unui luptător curajos, hotărât, superior, asemeni haiducilor din secolele trecute. În iulie 1949, va alege să se sinucidă, explodând grenada pe care o avea tot timpul la el, în loc să cadă în mâinile comuniștilor.
Obiectivul Rezistenței din Dobrogea era să pregătească România pentru eventualitatea unui război între Occident și URSS. În acest context, Gogu Puiu ar fi putut fi un agent de legătură și cel care trebuia să pregătească terenul pentru sosirea americanilor.
Ion Gavrilă Ogoranu, rețea Carpatin Făgărășan, Munții Făgăraș (versantul de nord).
Ca urmare a arestărilor masive din 1947, care afectează în mod special sute de studenți, militari și legionari din regiunea Făgăraș, toți cei care au scăpat cu viață au format grupul Carpatin Făgărășan[54][IG 1][IG 2][IG 3].
Longevitatea grupului - 9 ani[Note 25] - se explică prin organizarea sa de tip militar și prin tactica utilizată. Nu exista o centralizare geografică sau un cartier general, zona de intervenție era foarte largă, mobilitatea sporită, totul era făcut în așa fel încât să surprindă inamicul și să facă cercetările cât mai dificile. Folosind tactici de gherilă și despărțindu-se în mod regulat în grupuri mici, pentru a-și crește șansele de supraviețuire, Grupul Carpatin de Rezistență Națională Armată este cunoscut în special datorită supraviețuirii șefului său, Ion Gavrilă Ogoranu, care aduc numeroase detalii cu privire la supraviețuirea partizanilor în munți, în condiții extrem de dificile[Note 26]. Legionar și credincios fervent, Ion Gavrilă Ogoranu a marcat spiritele și a servit chiar ca sursă de inspirație pentru un film românesc ce povestește viața de zi cu zi a unui grup de tineri rezistenți anticomuniști[Note 27]. Dintre cei douăzeci de tineri care vor alege să își sacrifice tinerețea și viața socială pentru a lupta pentru libertate, doar doi vor supraviețui[Note 28] în fața Securității. Majoritatea vor fi împușcați în timpul ciocnirilor cu Securitatea, sau vor fi trădați de apropiați ori de agenți infiltrați.
Locotenent Toma Arnăuțoiu, grupul „Haiducii Muscelului”, Munții Făgăraș (versantul de sud).
Longevitatea este prima caracteristică a grupului de rezistenți fondat și condus de locotenentul Toma Arnăuțoiu[TA 1]. Haiducii Muscelului și-au dat 10 ani din viață pentru lupta împotriva comunismului. Mulți săteni și în special femei curajoase i-au susținut în tot acest timp și, dacă au fost prinși, au avut aceeași soartă cu ei. Majoritatea rezistenților au fost executați sumar, ceilalți au fost aruncați în pușcărie pentru mulți ani, în condiții inumane, și, de multe ori, nu au supraviețuit. Elisabeta Rizea a scăpat de acest destin, în ciuda torturii și a persecuției, și a devenit un simbol viu, apoi o icoană a Rezistenței românești. Durata acestei lupte a lăsat numeroase urme în arhivele Securității, permițând astfel istoricilor să facă multiple studii și analize. Conform informațiilor pe care le găsim aproape sistematic în rapoartele și mărturiile disponibile despre rețelele de rezistență, această rețea a fost nimicită de Securitate din cauza corupției membrilor săi, a trădărilor și a infiltrărilor agenților externi.
Victor Lupșa - Rețeaua „Vlad Țepeș II”
Personaj controversat al Rezistenței din regiunea Vrancea, Victor Lupșa[VL 2] era pentru unii un șef respectat și dinamic, un colonel format în Iugoslavia, pentru alții un mincinos care nu avea decât studii primare, fusese reformat din cauză că avea un picior mai scurt, iar pentru o a treia categorie un spion în solda Securității și un trădător[65]. Informațiile accesibile și disponibile în 2017 nu ne permit să tragem o concluzie clară și nici măcar să știm în ce condiții a fost arestat în 1955, apoi executat în 1956. Totuși, se pare că era vorba despre un personaj ciudat, care folosea minciuni și exagerări pentru a-i convinge pe țărani să se revolte. Va povesti tuturor că are susținerea lui Tito și a americanilor și că aceștia din urmă vor aduce arme și materiale. Începând din vara 1948, Victor Lupșa și Gheorghe Corneliu („Szarvas”) au înființat organizația Vlad Țepeș II, pe care au extins-o în trei regiuni: Galați, Brașov și Vrancea. Obiectivul lor era să ridice la luptă populația din zonele muntoase.
Victor Lupșa.
În 1948, Lupșa redactează un manifest anticomunist semnat cu propriul său nume și ștampilat cu o cruce creștină înconjurată de mențiunea Vlad Țepeș II. Mai apoi distribuie acest manifest șefilor de grupuri din diferitele sate în care își lansase mișcarea. Mesajul și referința la un mare domnitor român cunoscut pentru onestitate și dreptate, dar și pentru lupta neobosită împotriva hoților și a invadatorilor turci pare să-i fi sedus pe oamenii simpli și să fi ușurat fondarea acestei mișcări. Dar particularitățile locale au favorizat și ele aderarea la acest apel: mentalitatea regională foarte independentă (cultura secretului, dar și întâlnirile clandestine în păduri erau practicate de secole), o regiune izolată și înapoiată, căi de acces puține, drumuri foarte proaste sau chiar inexistente[66]. Asemeni multor altor români, Lupșa credea în venirea iminentă a americanilor pentru a elibera teritoriul de comuniști și se purta în consecință. Astfel, a pus la punct noduri de rezistență și a pregătit structuri care să permită o revoltă masivă. Tipul lui de organizare era militar, incluzând paznici și semne de recunoaștere vizibile. Victor Lupșa va intra în contact cu mai multe grupuri civile sau religioase și va încerca, dar fără succes, să trimită un plic la legația americană. Securitatea pornise deja în căutarea lui, prin urmare, în februarie sau martie 1950, Lupșa se va ascunde în munți, împreună cu Gheorghe Corneliu.
Episodul numit chermeză a aruncat o umbră asupra intențiilor reale ale lui Victor Lupșa[65][67]. În noaptea dintre 23 și 24 iulie 1950, apare un zvon conform căruia urma să fie dat semnalul pentru începerea revoltei. 19 sate așteaptă în van acest semnal, care trebuia să fie însoțit de arme, alimente și echipamente, ce urmau să fie parașutate. O singură comună va trece la acțiune: Bârsești. Un grup de țărani înarmați va reuși să îi oprească pe milițieni și pe activiștii comuniști. Dându-și seama de alerta falsă (din cauza inerției tuturor celorlalte sate), răsculații se vor refugia în pădure. Majoritatea vor fi prinși de Securitate, judecați și închiși. În septembrie 1950, în Munții Vrancei se ascundeau peste 100 de partizani. Gheorghe Corneliu se va sinucide în 1951, pentru a scăpa de următorii comuniști, iar Lupșa se va ascunde în pădurile din Munții Zagon, de unde se și trăgea. După mai mulți ani de urmărire și fugă, pe 27 noiembrie 1955, Lupșa s-a predat autorităților din Câmpulung Muscel, declarând că nu dorește să facă recurs la sentința din iunie 1951, de condamnare la moarte în contumacie. Va fi executat la penitenciarul din Iași, pe 3 decembrie 1956.
Dincolo de zona de umbră care planează asupra personajului Victor Lupșa, mișcarea Vlad Țepeș II rămâne, de departe, cea mai importantă dintre toate mișcările de rezistență din țară. Mii de țărani vor fi arestați și trimiși în pușcărie ca urmare a celei mai mari operațiuni represive lansate vreodată de Securitate, între iulie și octombrie 1950.
- Portrete ale rezistenților români -
Iosif Capotă, Apuseni.
Alexandru Dejeu, Apuseni.
Lucreția Jurj, grupul Teodor Șușman, Apuseni.
Dumitru Isfănut (în dreapta fotografiei), Banat.
Căpitan Leonida Bodiu, Bistrița-Năsăud - Munții Rodnei.
Părintele Ioan Valeanu, preot greco-catolic[68], grupul Căpitanului Leonida Bodiu, Bistrița-Năsăud - Munții Rodnei.
Dumitru Toader, Bistrița-Năsăud - Munții Rodnei.
Sergent major de jandarmerie Gavril Vatamaniuc, Bucovina.
Vasile Motrescu, Bucovina.
Vladimir Macoveiciuc, Bucovina.
Locotenent-Colonel Gheorghe Arsenescu, Munții Făgăraș (sud).
Ana Simion, rețeaua Haiducii Muscelului, Munții Făgăraș (sud).
Maria Andreescu (soție de preot ortodox), Munții Făgăraș (sud).
Maria Plop (soția lui Toma Arnăuțoiu), Munții Făgăraș (sud).
Părintele Ioan Constantinescu, preot ortodox, grupul Haiducii Muscelului, Munții Făgăraș (sud).
Căpitan Grigore Brâncuși, Gorj.
Nicolae Pop, Maramureș.
Gheorghe Pașca, Maramureș.
Aristina Pop, rețeaua Nicolae Pop (tatăl ei), Maramureș.
Gavrilă Mihali-Ștrifundă, Maramureș
Ică Tănase, legionar parașutat în România în 1953.
Ion Golea, legionar parașutat în România în 1953.
Ion Samoilă, legionar parașutat în România în 1953.
Maior Nicolae Dabija(Frații Traian și Alexandru Macavei, Sandu Maxim, Sandu Maxim, Cornel Pascu, Iosif Clamba, Ioan Scridon, Titus Onea, Alexandra Pop, Augustin Rațiu, Gheorghe Oprița, Ioan Cigmăianu, Victor Vandor, Viorica Buțuțui)
Gheorghe Gheorghiu Mărășești(Gavrilă Fortu, Aurel Potra, Alexandru Covaci, Traian Mereuț, Nicolae Negoiță, Mircea Oprescu, Nicu Boiangiu, Nicolae Pituru, Aurel Ciurcel, Ionel Iordan, Traian Pașca, Ion Torcea)
Căpitanul aviator Diamandi Ionescu(Iosif Codoreanu, Simion Gălbează, Victor Marc, Ioan Mârzan, Gheorghe Spulbatu, Victor Lădar, Vasile Marc, Doctor Remus, Simion Grozav, Vasie Vătcă, Constantin Vătcă, Filon Metodie Cirebea, Filip Grozav, Gavril Herculea, Ioan Vlad, Iosif Giurgiu, Ștefan Vătcă, Nicodim Cirebea, Augustin Țolea, Iona Ciulea, Ioan Cidrea, Vasile Iancu, Laurențiu Pop junior, Victor Puiu, Gligor Cidrea, Ioan Stoica)
Gligor Cantemir(Ioan Faur din Baltele, Pavel Bacoș din Valea Mare, Hagea Iulian zis Leanu, Dărău Igna din Cil, Ioan Lazăr din Roșia, Ioan Jurcuța, Iulian Hagea, Ioan Lulușa, Pavel Dobre, Pavel Lulușa, Ioan Lupei)
Adrian Mihuț(Gheorghe Poenaru, Pavel Suciu, Moise Sârb, Constantin Buțiu, Pavel Bonța, Gheorghe Maniu, Gheorghe Deheleanu, Simion Văcean, Teodor Ardelean, Virgil Căpitan, Ioan Stoica, Pavel Ignișca, Părintele Ioan Crișan, Aurelia Crișan, Ioan Balaj, Gheorghe Momac, Iacob Opreț)
Ion Gavrilă Ogoranu(Ion Ilioiu, Remus Sofonea, Gheorghe Arsu, Virgil Radeș, Gheorghe Șovăială, Ion Chiujdea, Ion Novac, Ion Mogoș, lon-Victor Pica, Nicolae Mazilu, Petre Novac, Jean Pop, Laurian Hașu, Andrei Hașu, Cornel Cîlțea, Marcel Cornea, Gelu Novac, Gheorghe Hașu, Mihai Malgan, Gheorghe Ramba, Dumitru-Bambu Moldovan, Vasile Moldovan, Ion Bărcuț, Toma Pîrîu zis Porîmbu)
Toma Arnăuțoiu și Locotenent-Colonel Gheorghe Arsenescu(Petre Arnăuțoiu, Titu Jubleanu, Ion Chircă, Elisabeta Rizea, Constantin-Tică Jubleanu, Maria Jubleanu, Benone Milea, Virgil Marinescu, Ion Marinescu, Alexandru Marinescu, Gheorghe Mămăligă, Maria Plop[97][98], Cornel Drăgoi, Părintele Ion Drăgoi, Nicolae Ciolan, Mihai Gheorghe, Ion Pățitu, Nicolae Pățitu, Ion Săndoiu, Nicolae Adămoiu)
Grupuri de preoți uniați (în diferite grupuri de rezistență)[103]
(preoții greco-catolici Vasile Chindris și Vasile Hotico, călugarița greco-catolică Pelagia Iusco, preoții greco-catolici Ioan Dunca Joldea și Gheorghe Mureșan, preot greco-catolic și călugăr Miclea, preot greco-catolic Eusebiu Cutcan, călugărul greco-catolic Andrei Biriș, preoții greco-catolici Vasile Gherman și Emil Riti)
Vasile Popșa(Ion Popșa, Mihai Sofron, Ioan Rusu, Ioan Hotea zis Hricu, Ștefan Țând, Gavrilă I. Iusco, Gavrilă G. Iusco, Ioan Dunca, preoții greco-catolici: Ioan Dunca Joldea, Alexandru Chindriș și Vasile Iusco, călugărul Pelagia Iusco, Maria Sas)
Nicolae Pop(Achim și Aristina Pop[109], Preot greco-catolic Atanasie Oniga[110], Vasile Pașca, Vasile Hotea, Ioan Mâț, Ilieș Dunca, Gavrilă Dunca, Ioan Hotico, Dumitru Hotico, Vasile Chindriș, Ștefan Chindriș, Dumitru Chindriș, Mircea Dobre, Ioan Rusu, Vasile Tivadar, Vasile Blaga)
Ionel Golea(Ion Golea, Ștefan Popa, Axente Păcurariu, Ion Samoilă, Vasile Vlad, Șerban Secu, Ion Cristea, Bubu Pintea, dr. Teofil Mija, ing. Aurel Ursu)
Notarul Gheorghe Ionescu[Note 31](Spiru Blănaru, Comandor Petre (sau Petru) Domășneanu, Pavel Stoichescu, Ion Stoichescu, Moise Anculia, Petru Berzescu, Ion Berzescu, Iacob Cimpoca, Tudor Rușeț, Petru Anculia, Iovan Berzescu, Gheorghe Ivănici, Ilie Ghimboașă, Ianăș Grozăvescu, Gheorghe Smultea, Horea Smultea, Romulus Marițescu, Nicolae Ghimboașă, Iancu Ghimboașă, Martin Copăceanu, Gavrilă Stoichescu, Nicolae Ciurică, Romulus Anculia)
Aurel Vernichescu și avocatul Ioan Târziu(Constantin Jumanca, Miron Ivănescu, Sebastian Crăsnaru, Ion Jumanca, Gheorghe Cristea, Victor C. Bisericosul)
Dumitru Ișfănuț și Dumitru Mutașcu(Nistor Duicu, Ioan Caraibot, Victor Curescu, Gheorghe Serengău, Maria Vlădescu, Nicolae Ciurică[119], Iancu Baderca)
Nicolae Doran(Nicolae Popovici, Ilie Dancea, Nicolae Caragea, Nicolae Gîru, Avram Gîru, Pavel Cotârlă, Vasile Martin, Vasile Măran, Pavel Brânzei, Maxim Pârcea, Vichente Dancea, Pavel Andrei, Cornel Lazăr, Nicolae Zarcula, Nicolae Irimia, Adam Măran, Nicolae Murgu, Gheorghe Stoia, Ștefan Luca, Valeriu Lazăr, Ion Andrei, Constantin Coniac, Luca Damaschin, Ioan Botișan, Paul Cojan, Dica Paul Botoș, Strein Olaru, Octavian Botoș, Puiu Roșu, Ion Chirilă și Nicolae Pența)
Silvestru Hazmei sau Harsmei(Vasile Cujmir, Vasile Sved, Pavel Tiron, Alexandru Țurcanu, Ioan Motrescu, Alexandru Cosovan, Nicolae Preziuc, Gheorghe Horobeț)
Frații Ion și Cristea Paragină(Gheorghe Mălăcescu, Vasile Sava, Ilie Nistor, Nicolae Ambrozie, Mihai Timaru[142][143], Aristide Zdru, Gheorghe Ungureanu, Teodosie Filimon, Evghenie Hulea)
Căpitan de aviație Mândrișteanu(Mihai Bragă, Ghiță Bragă, Constantin Bârdan, Gheorghe Sandu, Vasile Călărețu, Constantin Grecea, adjutantul aviator Sandu din Sascut)
Victor Lupșa(Anton Macovei, Gheorghe Cornelia, Ion Caloianu, Dumitru T. Boștiog, Costică T. Danțiș, Simion Baraghina, Teodor Bușilă, frații Nicolae și Maftei Dănilă, Pantazică (?), Costică și Gheorghe Pintilie, Luca Bratu, Oprea Roșca, Pompiliu Manoliu, familia Bercuci, Ion Bratu (tată), Ion Bratu (fiu), Ion Bunghez, Gheorghe Bălan (tată), Gheorghiță Bălan (fiu), frații Ion și Gheorghe Brânzaru, Dumitru Rusu, preotul Manole Arghir, Vasile Maftei, Constantin Manoliu, Vasile Matei, Dumitru Botez, Ion Neagu, Victor Isofăchescu, Ionel Militaru, Dinu Bentea, Părinte Sebastian Popescu, locotenent-colonelul deblocat Ion Strâmbei, Dumitru Marola, Constantin Gabrieleanu)
Căpitan Grigore Brâncuși(Locotenent-colonel Micandru Ionescu Vintilă, Ion Rădoi, Alexandru Stoichițescu, Constantin Tabacu, Gheorghe Martin, Gheorghe Dineu, Constanța Tabacu și Polina Sîrbulescu)
Ghiță Piele și Ion Oprițescu(Mihai Moronescu, Ion Costin, Temistocle Tomescu, Ștefan Teodorescu, Ion Constantin, Gabriel Bălănescu, Mircea Măzărean, Mișu Ocneriu, Constantin Văduva, Nicolae I. Constantin, Ioan Pavel zis Bostan, Gheorghe Popescu, Gheorghe Ionescu zis Brusture, Gheorghe Șitoianu, Peiciu Oprea, Ion Marinovici, Gheorghe Popescu, Constantin Ciorgan, Aristide Ionescu, Nicolae Păunescu, Ioan Chițoiu, Emil Sanfrancisco, Ioan Teodorescu, Ionescu Gheorghe (student), Banu Petre, Ghiță Băncescu Starovici (student anul II la Arhitectură), Nicolae Ștefan (electrician), Adrian Mohora (student anul IV), Gheorghe Huțanu (muncitor la Atelierele C.F.R. din Pașcani), Nicolae Anghel (zidar din Râmnicu-Vâlcea), Ionescu Gheorghe, Văduva Constantin, Șitoianu Gheorghe, Pavel Ion, Nicolae Constantin, Ion Oprițescu, Ștefan Cetățeanu, Gheorghe Popescu, Nicolae Tărășescu, Ion Cetățeanu, Mircea Măzăreanu, Ion Martin)
Gogu Puiu, responsabil pentru zona de sud și responsabil pentru întreaga regiune (Nicolae și Dumitru Fudulea, responsabil pentru zona de nord, Nicolae Ciolacu, responsabil pentru zona centrală, frații Croitoru, Nicolae Ciolacu, Niculae Trocan, Gheorghe Garofil, Stere Piștalu, Gogu Minai, Gheorghe Moceanu, Gheorghe Manafu, lancu Zoricu, lancu Pirnea, profesor Florian, Iancu Ghiuvea, Iancu Beca, Cioșca, Stila Timu, Constantin Ghiță, Nicolae Conic, Gheorghe Grasu, Stere Grasu, Adam Ciungu, Stere Niculescu, Stere Hapa, Nicolae Hașoti, Iancu Cușu, Gheorghe Filiu, preot Mihăilescu, Nicolae Cocoș, Vasile Baciu, Gheorghe Dinu zis Donica, Niculae Jipa, Gica Perifan, Gheorghe Cresu, Gheorghe Gulea, Stila Timu, Plutonier Cenuse, Stere Stercu, Avganti, Nicu Marin, Toma Vasile, Gheorghe Arau, Ion Cotan, Stere Alexe)
Teodor Coșcodan, Ion Ganea, Vasile Plașca, Simion Alexa, Gavril Bodiu, Gheorghe Bogatu, Ion Coșcodan, Hariton Ciolpan, Pavel Cațer, Mihail Jardan, Grigore Iovu, Grigore Herța, Maria Buruiană
Ion Moraru, Eugen Guțu, Mihail Gheorghelaș, Pavel Istrati, Vasile Oleinic, Alexandru Bobeică, Petru Lungu, Vasile Țurcanu, Chiril Morărescu, David Leahu
Anatol Miliutin, Nicolai Postol, Boris Novac, Vasile Barbovschi, Vasile Hriplivâi, Piotr Kapusta, Simion Untu, Alexei Coval, Sava Lopatinski, Kondrat Boris, Maxim Hrapcenkov, Artiom Borisov, Porfirii Silivestrov, Ivan Kovaliov, Akim Borisov, Ivan Eșan, Alexandr Korceak, Grigori Pelevaniuc, Mihail Doneț, Dumitru Pădureț, Alexandru Gonța, Djupo Golentunder, Nicolai Usatâi
Vasile Bătrânac, (frații ?) Ion și Maxim Brumă, Pricopie Trofim, Vasile Cvasniuc, Vasile Băleanu, Mihail Ursachi, Teodor Colesnic, Vasile Cibotaru, Victor Solovei, Nicolae Prăjină, Teodosie Guzun, Anton Romașcan, Nichita Brumă
1945-1947
Structura și modul de operare
Dimensiunea grupurilor variază de la mici (mai puțin de 10 membri) la grupuri cu peste 100 de membri. Majoritatea grupurilor numără în jur de douăzeci de membri[27][54]. E prea devreme pentru a putea avea un inventar precis și de încredere cu efectivele Rezistenței, în ansamblul ei. În 2017, se numărau câteva mii de membri implicați personal în grupurile armate și în organizațiile clandestine, un număr la care trebuie adăugate câteva mii sau zeci de mii chiar de susținători pe linie logistică.
Faptul că Rezistența a fost dispersată și întinsă în timp și spațiu a făcut ca cercetările de după 1990 să fie mai dificile, în special în ceea ce privește identificarea informațiilor despre structura mișcării. O evaluare a arhivelor Securității, făcută de Consiliul Național pentru Studiul Arhivelor Securității (C.N.S.A.S) în 2003, oferă o cifră provizorie - 1196 grupuri de rezistență active între 1948 și 1960[153].
După mărturiile rezistenților care au supraviețuit și prin coroborare cu rapoartele Securității, le putem face un portret destul de fidel.
Repartizarea pe categorii sociale a rezistenței anticomuniste[Note 34]
Țărani
69%
Muncitorii
8.8%
Mic burghezi
3.7%
Funcționari
2.11%
Preoți
1.8%
Comercianți
1.8%
Militari
1.6%
Alte
10.5%
Marea majoritate a grupurilor erau mici[9] Iar șefii lor aveau doar o anvergură locală[154]. Structura socială a grupurilor era eterogenă, incluzând un număr important de țărani, mulți studenți și intelectuali, dar și mai mulți soldați din armată[27]. Ținând cont de faptul că schimbările sociale dramatice produse de dictatura comunistă au afectat toate clasele sociale (colectivizarea pământurilor, desființarea profesiilor liberale, naționalizarea tuturor întreprinderilor etc.), spectrul social al rezistenței române din munți semăna cu societatea română în ansamblul ei, deci țăranii reprezentau 80% dintre combatanți. În ceea ce privește etichetele politice, după opinia istoricilor Georges Diener, Florian Banu[Note 34] și Dorin Dobrincu[155], afilierea rezistenților și a celor care îi sprijineau este marcată de o majoritate fără partid, restul împărțindu-se între Partidul Național Țărănesc (PNȚ) al lui Iuliu Maniu, Mișcarea legionară și Frontul Plugarilor. Este interesant de constatat că circa 5% dintre rezistenți erau comuniști, dar în dezacord cu puterea comunistă instalată la Moscova.
Rezistența acoperea aproape exclusiv zonele muntoase, dar și alte regiuni cu păduri dese, acesta fiind singurul tip de relief care le permitea să se ascundă și să supraviețuiască[Note 35]. Orice tip de rezistență urbană ar fi fost foarte dificilă, din cauza prezenței descurajante a sutele de mii de soldați ruși și a omniprezenței poliției politice și a informatorilor săi. Mulți dintre rezistenți nu își mai puteau exersa profesia (adeseori urbană) din cauza interdicțiilor sau a abolirilor decretate și erau obligați să fugă la țară. Pentru aceștia din urmă, rezistența reprezenta răspunsul la problema supraviețuirii în fața unei administrații care le devenise ostilă dar și, pentru cei mai curajoși, răspunsul la dorința de a se lupta cu dictatura.
Culorile politice ale Rezistenței anticomuniste[Note 34]
fără culoare politică (63%)
Partidul Național Țărănesc (11%)
Frontul Plugarilor (9,82%)
Mișcarea legionară (9,1%)
Partidul comunist (5,22%)
Partidul Național Liberal și alți (1,86%)
Păduri dese în munți, văi abrupte, platouri la care se ajungea cu greu, toate acestea ofereau rezistenților un refugiu și o vizibilitate bună către câmpiile înconjurătoare. Mulți țărani sau pădurari din satele din jur îi sprijineau logistic și le furnizau informații prețioase despre mișcările unităților de Securitate sau ale miliției.
Grupurile de rezistenți se așezau întotdeauna în zone aflate în apropierea unor localități, fapt care le permitea să fie ajutați de un număr important de săteni. Asta le permitea, de asemenea, nu numai să poată să se ascundă și să se replieze ușor, dar și să fie ajutați de un număr semnificativ de săteni. Aceștia îi adăposteau, le dădeau mâncare și informații. Fără un astfel de sprijin, nici una dintre insulele de rezistență nu ar fi putut funcționa pe termen lung, în unele cazuri chiar până la 15 ani. Membrii Rezistenței armate nu erau numiți „partizani” de către populație, ci Haiduci[156], termen care desemnează bandiții generoși, considerați eroi populari. Rezistentul și legionarul Ion Gavrilă Ogoranu, care a condus un grup de rezistență în Munții Făgăraș între 1948 și 1956 și a fost prins de-abia în 1976, descrie cu lux de amănunte viața și organizarea mai multor grupuri de rezistenți[54][IG 2]
Mai degrabă decât o acțiune planificată, mișcarea de rezistență a fost o reacție spontană la valurile de teroare pornite de autoritățile ajunse la putere la începutul lui 1948[157]. Această spontaneitate explică fragmentarea puternică și lipsa de coordonare între grupuri. Cu toate acestea, acțiunile independente și locale le-au permis acestor grupuri să fie multiforme și flexibile, fapt care a complicat anihilarea lor și chiar a asigurat o anduranță remarcabilă pentru unele dintre ele. În plus, în anumite regiuni, rețelele eliminate erau înlocuite de noi grupuri de rezistență.
O trăsătură caracteristică a Rezistenței din România este aspectul ei fundamental defensiv. S-au înregistrat foarte puține acțiuni ofensive, de genul sabotajelor sau al ocupării unor localități[157]. Deși rezistenții nu constituiau o amenințare majoră pentru autorități, regimul îi considera periculoși din cauza simbolului pe care îl reprezentau. Atâta vreme cât insurgenții rămâneau liberi, ei constituiau o provocare tangibilă pentru regimul comunist, care pretindea să exercite un control asupra întregii țări[158]. Viața era grea pentru acești oameni, iar mila nu avea ce căuta printre ei. Riscul cel mai important era infiltrarea securiștilor sau a informatorilor trimiși de Securitate. Infiltrații sau elementele dubioase, odată demascați, erau rapid eliminați, uneori după o judecată sumară.
Nu este o exagerare să vorbim despre eroism, căci condițiile luptei pentru libertate erau adeseori îngrozitor de dificile, fără nici un sprijin semnificativ din străinătate[Note 36], și asta uneori pe durata a 10 - 15 ani. Este greu de făcut o paralelă cu condițiile Rezistenței Interioare Franceze, deoarece aceasta din urmă, care nu a durat decât 3-4 ani, față de ocupația germană și de regimul de la Vichy, a beneficiat de un sprijin important din partea Aliaților și a fost, în cea mai mare parte, coordonată din exterior.
Represiunea
Forțele de securitate române au reușit să înfrângă forțele rebele datorită coordonării dintre poliția politică și Miliție, prin infiltrarea informatorilor în grupuri, prin strângerea de informații[159], prin persuasiune și prin manipulare[160]. Rezistenții au fost ținta acțiunilor militare desfășurate pe termen lung și în mod sistematic de trupele regulate și bine echipate ale Securității. Forțele acestei instituții mergeau de la secțiune la batalion, ba chiar până la un regiment întreg. Ele includeau vehicule blindate, artilerie, uneori și aviație. Rezistenții sufereau adeseori pierderi serioase, cel mai adesea fiind victime ale trădării din partea celor care îi sprijineau sau din partea informatorilor infiltrați.
Metodică, Securitatea aplica șapte tehnici diferite[161]:
Crearea unei rețele de informare. Informatorii erau recrutați sub tortură, dar și prin corupție, șantaj, sau prin utilizarea resentimentelor personale față de partizani.
Deportarea familiilor celor fugiți în munți.
Infiltrarea de informatori sau de ofițeri de Securitate în grupurile de rezistenți. Astfel, agenții se infiltrau în mănăstiri sau în sate de munte, deghizați în fugari, tăietori de lemne, păstori sau vânători.
Trimiterea de grupuri întregi de ofițeri de Securitate care se dădeau drept localnici.
Spionaj, supraveghere fizică, telefonică și poștală (ascultare și interceptare).
Defăimarea partizanilor în fața populației și utilizarea masivă a propagandei.
Utilizarea a numeroase trupe de Securitate pentru prinderea și blocarea grupurilor de rezistenți, ceea ce însemna trimiterea a sute de oameni pentru 5 sau 6 luptători pentru libertate.
Amestecul de tehnici de infiltrare și atac frontal masiv era combinația cel mai frecvent utilizată de poliția politică. Pe de altă parte, în perioada de 1945-1947, regimul comunist s-a folosit de foști legionari în lupta împotriva rezistenței. Astfel, au existat grupări fantomă, organizate de NKVD și Siguranță[Note 37], constituite din ex-legionari, utilizate de autorități în depistarea și prinderea celor care se aflau în munți (cazul grupării Mandea)[162].
Rebelii arestați și cei care îi sprijineau erau fie uciși în interogatorii, fie judecați în procese publice sau cu ușile închise. Condamnările erau foarte mari: moartea, sau ani lungi de pușcărie sau de muncă silnică[163]. Au fost pronunțate mai multe mii de condamnări. Unele penitenciare sau colonii de muncă sunt cunoscute pentru numărul mare de morți și pentru practicarea curentă a torturii. Astfel, mulți rezistenți au murit de epuizare, din cauza torturii sau a tratamentelor la care au fost supuși în sistemul carceral comunist[164][165]. Pedepsele cu moartea erau executate discret, iar cadavrele se aruncau în gropi comune sau în păduri[166], sau în public, pentru a intimida localnicii. Un număr important de deținuți care nu au fost executați au fost omorâți în afara pușcăriilor, în condiții ce nu au fost explicate și în totală ilegalitate[167]. În zonele în care rebelii erau activi, țăranii sufereau în mod sistematic de pe urma intimidării și a terorii impuse de autoritățile comuniste.
Adriana Georgescu Cosmovici, secretara particulară a Primului Ministru, generalul Nicolae Rădescu[168], a fost una dintre primele persoane arestate pe motivul apartenenței la o mișcare de rezistență. În iulie 1945, tânăra a fost arestată la București, bătută sălbatic de inspectorii poliției secrete și violată de paznici[169][170]. Într-o declarație dată la Paris în 1949, ea denunța trei anchetatori care o amenințaseră cu arma, unul dintre ei fiind Alexandru Nicolschi[171][170]. Nicolschi nu era pe atunci decât la începutul unei lungi cariere de torționar și asasin, conform dosarului său complet publicat de IICCMER și bazat pe arhivele C.N.S.A.S, mărturiilor înregistrate și muncii istoricilor[Note 38].
Considerând că justiția era prea „blândă” cu inamicii comunismului și în special cu rezistenții, pe lângă tortura pe care o practica în mod curent în timpul interogatoriilor, Nicolschi organiza lichidări extra-judiciare, scoțând prizonierii din celule sub pretextul unor anchete suplimentare. Urma executarea lor cu un glonț în cap, pe traseul transferului. Nicolschi nu a avut monopolul unor astfel de acțiuni, în prezent fiind dovedit în mod clar că asasinatele erau o „metodă de eliminare” obișnuită folosită de Securitate, în special pentru eliminarea permanentă a elementelor rezistente sau a celor mai dificili adversari.[172].
Elisabeta Rizea și soțul ei, doi țărani care s-au opus politicii de colectivizare forțată a guvernului, s-au alăturat grupului de gherilă Haiducii Muscelului, comandat de Locotenent-Colonel Gheorghe Arsenescu, ajutându-i pe membrii acestuia cu alimente și alte provizii. Prinsă în 1952, Elisabeta Rizea va petrece 12 ani în pușcărie[173], timp în care va fi torturată în mod regulat. Considerată o eroină de către români, ea a devenit un adevărat simbol național al Rezistenței române[ER 1], grație unui reportaj de la TVR difuzat în 2006. Un proiect pentru o casă memorială a fost lansat în 2017 de un descendent, în cadrul Asociației Elisabeta Rizea[ER 2]
Numărul de victime ucise din rândul rezistenților poate fi stabilit după studierea arhivelor dar și a numeroaselor memorii publicate după 1990. Arhivele oficiale indică mai multe sute de condamnări la moarte și totuși un număr mult mai mare de rezistenți au fost uciși în luptele cu autoritățile sau în diferitele etape ale detenției[3]. Se estimează că au murit în jur de 2000 de persoane.
Vânătoarea implacabilă la care erau supuși rezistenții de către autorități, dar și tăcerea absolută cu privire la existența vreunei rezistențe demonstrează preocuparea exacerbată a regimului și teama ca nu cumva un simbol al nesupunerii să devină contagios[27]. Renumitul luptător anticomunist, și fostul legionar, Gavrilă Ogoranu relatează discursul pe care rezistenții l-au ținut unor turiști din munți în anii 1950:
“
Spuneți-le tuturor că există întotdeauna un loc în Regatul României. Atâta vreme cât avem capul pe umeri, acest colț de țară va rămâne liber. Spuneți-le oamenilor să nu își piardă încerderea, căci va veni ziua când toată România va fi liberă. Rugați-vă la Dumnezeu pentru ea, pentru ca Dumnezeu să ne ajute[174].
”
Memoria rezistenței anticomuniste
Privirea României asupra Rezistenței și a Securității
Securitatea era organul esențial al PCR. Asigura menținerea partidului la putere prin acțiuni de supraveghere, prin spionajul intern a vieții private a populației și prin represiune. Această represiune a fost în mod particular foarte brutală până în 1964 și era îndreptată împotriva oricărei forme de contestare sau de rezistență. De aceea nu este posibilă disocierea Rezistenței românești de acest organ de poliție politică al puterii. Securitatea era, de altfel, vârful de lance și principalul instrument[175] utilizat de puterea comunistă pentru a contracara toate mișcările de rezistență armată și, în cele mai multe din cazuri, de a le anihila. Subiectul rezistenței anticomuniste armate sau nu este strâns legat de Securitate. Perspectivele românești asupra fiecăruia dintre cele două subiecte trebuie să fie evocate împreună.
Deși există mai multe institute de stat[Note 39] create pentru a face lumină asupra crimelor comunismului și un raport prezidențial din 2006[Note 22][176] condamnând fără drept de apel regimul comunist român, deși s-au publicat sute de cărți și de articole documentate despre Rezistență și eliminarea fizică a opozanților, deși arhivele Securității s-au deschis și s-au făcut exhumări științifice ale victimelor Securității, se pare că România, sau cel puțin cei care o conduc, nu dorește să meargă până la capăt în acest demers de descoperire a adevărului cu privire la trecutul comunist al țării. Subiectul rezistenței anti-comunistă este adesea minimalizat de autorități și de majoritatea forțelor politice, în principal din cauza influenței puternice a foștilor membri ai sistemul comunist și a apropiaților acestora. Conducerea institutelor sus-menționate se schimbă odată cu venirea unui nou guvern și face obiectul unor polemici aprinse cu privire la probitatea persoanelor aflate în vârful ierarhiei și la faptul că aceste organisme nu sunt decât niște instrumente în slujba orientării politice aflate la guvernare[Note 40]. Există voci care pun chiar sub semnul întrebării o parte din credibilitatea acestor instituții din cauza faptului că ar fi dependente politic[Note 41].
Arme și muniții confiscate de Securitate, cca. 1952.
La mai bine de tre treizeci și cinci de ani după căderea lui Ceaușescu și a regimului comunist, gradul slab de înlocuire a elitelor politice, adeseori ieșite din același sistem, și acapararea de către foști securiști sau comuniști și urmașii lor a politicii[Note 42] dar și a economiei[Note 43] - în România se vorbește chiar despre „privatizarea comunismului”.[Note 44] - sunt, după mai mulți comentatori și analiști, cheile pentru înțelegerea jumătăților de măsură, chiar a măsurilor false care au fost luate. Astfel, contrar celor întâmplate în alte țări din Est care au trecut prin dictatura comunistă, un număr foarte limitat[Note 38] de membri ai Securității sau ai Partidului Comunist, sau chiar de torționari ai regimului, au fost urmăriți pentru a fi judecați în România și un număr și mai mic au fost condamnați[Note 45]. Primele anchete și inculpări privind crimele comise împotriva umanității în timpul perioadei comuniste au fost instrumentate abia în 2014[Note 46]. Între 1989 și 2017, în România au fost deschise doar trei dosare privind crimele împotriva umanității, două dintre ele soldându-se cu condamnări definitive pronunțate în 2016 și 2017[Note 47]. Această situație merită comparată în perspectivă cu enormitatea crimelor și a dovezilor disponibile, atunci când nu a mai existat nici o îndoială după 1989 asupra exacțiunilor comise de Partidul Comunist Român și de către brațul său armat, Securitatea[Note 48]. În timp ce, în 2014, rezistenții care au supraviețuit după ce au fost eliberați au în continuare dosar penal plin de informații cu privire la delictele sau crimele comise împotriva regimului comunist, la polul opus, ofițerii de Securitate pensionari, cei care fost responsabili pentru persecuțiile sau crimele pe care acum justiția română le consideră prescrise, beneficiază de pensii mai mult decât rezonabile[Note 49]. Este interesant să constatăm și că, până mai 2016[177], autoritățile române nu au dispus ridicarea vreunui monument important în memoria și onoarea Rezistenței Române[178]. În 2024, societatea românească este încă constrânsă de greutatea moștenirii comuniste, de o castă securistă încă influentă, de o corupție endemică și de o neîncredere generalizată în politicieni, fiind în același timp handicapată de un exod masiv al tinerilor săi în străinătate[179].
Se pare că românii înșiși, tulburați de polemicile și luptele politice continue pe tema moștenirii comunismului, de după 1990, dezorientați de schimbările economice radicale din societatea românească (în special cei mai în vârstă), și mai preocupați de criza economică actuală (2008-2014), și-au pierdut parțial interesul pentru acest subiect[180]. Prezența unor rapoarte false[181] în arhivele Securității și tehnicile de manipulare a informației utilizate în mod curent de această instituție[Note 50] fac și mai dificilă lectura acestei surse de informații. Iar foștii securiști profită de asta pentru a încerca să discrediteze arhivele, producând o confuzie și mai mare.
Pentru a supraviețui într-o societate aflată sub supraveghere permanentă (apartamentele blindate cu microfoane, vecinii informatori făceau parte din realitatea cotidiană), în care teroarea suplimentară asigura menținerea la putere a regimului comunist, românii s-au închis în tăcere și uitare. Mulți dintre ei nu vor să vorbească despre trecutul lor, sau al celor apropiați, supunându-se dictonului: „Un român care se uită în oglindă își pune întrebarea: Dintre noi doi, care este turnătorul?”[37]. Această situație restrânge numărul mărturiilor despre numeroase subiecte, cum ar fi Rezistența sau Securitatea, și îndepărtează o cercetare a memoriei fără de care catharsisul nu este posibil[Note 51].
În cele din urmă, caz special în Europa de Est, după diferite sondaje făcute în ultimii ani în România, o mare parte a populației pare să considere în continuare că bilanțul comunismului este unul pozitiv[Note 52]. În cel mai recent sondaj disponibil, realizat în septembrie 2021, care evidențiază o societate românească din ce în ce mai nostalgică pentru comunism[182], istoricul Dorin Dobrincu explică factorii care favorizează această tendință: masa de informații false și decontextualizate disponibile în mass-media, și în special pe rețelele de socializare precum „Facebook”, lipsa educației școlare, și faptul că descoperirea trecutului recent se face mai ales acasă, de bunici, adesea nostalgici a comunismului și idealizându-și tinerețea pierdută. Astfel, chiar dacă lucrurile aveau tendința să se schimbe, o parte importantă dintre români privesc cu suspiciune acțiunile rezistenților și îi consideră bandiți, conformându-se astfel propagandei comuniste a vremii. Cu toate acestea, România este una dintre fostele țări comuniste în care epurarea și persecuțiile comuniste au fost cele mai profunde. Faptul că este o țară tânără (cu frontiere și coeziune națională datând de la sfârșitul secolului XIX) nu face decât să întărească procesul de „curățare” realizat de comuniștii sprijiniți de armata roșie și de NKVD în anii 1950. Toate acestea au facilitat eliminarea aproape completă a oricărei opoziții structurate, a elitei culturale și intelectuale a țării. Forța Securității, influența pe care a avut-o în societatea românească[Note 53], numărul impresionant de informatori[Note 54] completează tabloul unei societăți blocate în ea însăși de comuniști. Renașterea democrației și a pluralismului în România după 1990 a fost astfel handicapată de faptul că, pe de o parte, vechii dizidenți încă în viață erau puțini, iar de cealaltă parte, Nomenclatura s-a reconvertit rapid într-o clasă de antreprenori liberali la fel de prosperă pe cât de lipsită de scrupule, care continuă, sub noile haine, să constituie modelul dominant al reușitei sociale din țară[183]. Absența unei legi serioase a lustrației[184], așa ca în Ungaria, Republica Cehă, Polonia sau Germania de Est, este un exemplu foarte lămuritor.
Ziua memoriei
Spiritul rezistenței anti-totalitare: graffiti pe un zid din București (2013).
A trebuit să așteptăm anul 2016 pentru ca România să-și celebreze cu adevărat și oficial membrii rezistenței. Până atunci, nici o lege sau inițiativă parlamentară nu a putut fi dusă până la capăt pentru a comemora această mișcare. Totuși au existat inițiative locale care au încercat să îi redea acestei mișcări locul cuvenit în istoria României[185]. Contrar Poloniei care-și celebrează Soldații blestemați din 2011 sau altor țări din fostul bloc est european care au votat o zi națională pentru comemorarea eroilor rezistenței, în România descendenții birocrației și ai nomenclaturii comuniste rămân crispați în refuzul lor de a comemora o zi a memoriei[3]. După ce s-a argumentat până în 2007 că nu trebuie să se cliveze societatea și deci refuzând să se facă o cercetare adevărată asupra trecutului comunist, ei au încercat să-și schimbe atitudinea odată cu intrarea țării în Uniunea Europeană. Pe de altă parte, în ciuda unei condamnări oficiale a comunismului în 2006[Note 22], ‘un negaționism neo-comunist’ planează mereu asupra României[186] și rămâne cu atât mai tenace cu cât autoritățile publice și cele morale nu vorbesc la unison despre acest subiect[Note 55].
Amalgamarea ce asociază pe toți membrii rezistenței anticomuniste cu fasciști antisemiți[Note 56]este susținută activ de către moștenitorii Partidului Comunist Român și de către vechi securiști[187]. Acesta joacă un rol important în blocajul legislativ[Note 57] asupra unei zile comemorative, fără să mai punem la socoteală indemnizația vechilor luptători și deținuți politici. Mișcarea legionară a fost totuși, după opinia majorității istoricilor din prezent[188], minoritară în sânul rezistenței (mai puțin de 10% dintre luptători conform statisticilor Securității din 1951[Note 58]). În 2017, nu este posibil să se evalueze cu exactitate proporția lor în rezistență, deoarece nu au fost prezenți ca o mișcare constituită și nu au acționat ca atare. Pe de altă parte, multe grupuri erau mixte, foști legionari și alții, uneori de toate convingerile politice, inclusiv membri idealiști și deziluzionați ai Partidul Comunist Român, adesea din mișcarea Lucrețiu Pătrășcanu[189].
Există totuși, începând din anul 2000, o formă de recunoaștere națională: “Crucea comemorativă a rezistenței anticomuniste”[Note 59]. De altfel, în mai 2016, președintele Klaus Iohannis a inaugurat la București un monument în memoria acestora, situat în fața Casei Presei Libere, pe un amplasament unde, între anii 1960 și 1990 se înălța o uriașă statuie a lui Lenin[177].
În 2024, recunoașterea deplină a contribuției aduse societății românești prin angajamentul luptătorilor anticomuniști, indiferent de eticheta lor politică, nu este încă o idee pe deplin împărtășită de diferitele partide politice sau autorități ale țării. Consensul este inexistent, iar Rezistența anticomunistă este încă subiect de controversă, așa cum o demonstrează un nou episod de memorie contestată în ianuarie 2024. În fapt, Inspectoratul Școlar al Municipiului București (ISMB sau Inspectoratul Școlar al Municipiului București), o filială a Ministerului Educației, precum și prefectul Bucureștiului, au interzis intervenția a două asociații, printre cele mai importante și active, dedicate memoriei a doi dintre cei mai importanți luptători români ai rezistenței: Ion Gavrilă Ogoranu și Gogu Puiu, argumentând că apropierea celor două asociații de extrema dreaptă (fiind implicată mișcarea legionară) făcea incompatibilă activitatea lor în mediul școlar. Atât prefectul, cât și inspectorul general al SMB sunt aleși PSD (partid „social-democrat” provenit din „Frontul Salvării Naționale”, el însuși descendent al partidului comunist român). Cele două asociații, care lucrau în parteneriat de ani de zile în școlile bucureștene, au răspuns ferm printr-o scrisoare deschisă, distribuită pe scară largă în presă și mass-media, calificând decizia drept calomnie și cenzură abuzivă, în ciuda faptului că vorbitorii nu au dat dovadă de prozelitism sau apărare a mișcării legionare în timpul activităților lor în școlile bucureștene[190].
Trebuie remarcat faptul că nici măcar istoricii și specialiștii nu sunt toți de acord cu privire la acest subiect.[Note 60].
Organizații neguvernamentale și inițiative private privind rezistența sau memoria
Asociația foștilor deținuți politici din România - Fondată în ianuarie 1990, Asociația Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR) apără memoria represiunii comuniste și conservă mărturiile orale ale membrilor săi. De asemenea, asociația se luptă pentru recunoașterea amplorii persecuției comuniste și pentru condamnarea crimelor și abuzurilor regimului comunist.
rofrendeFundația Academia Civică administrează Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Muzeul Sighet, precum și Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului (CIEC) din București, dedicat memoriei victimelor comunismului și Rezistenței românești. {{citat|Pagina principală a site-ului descrie obiectivele fundației:
„Cea mai mare victorie a comunismului – o victorie relevată dramatic abia după 1989 – a fost crearea omului fără memorie, a omului nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-și amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism. Realizarea Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței este o formă de contracarare a acestei victorii, un mijloc de resuscitare a memoriei colective. Format din Muzeul de la Sighet și din Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului, cu sediul în București, precum și organizator al Școlii de Vară, Memorialul este o instituție a Memoriei, unică în felul ei prin faptul că este în același timp institut de cercetare, de muzeografie și de învățământ”
Fundația Culturală Memoria - Creată imediat după Revoluția din 1989 de către fondatorul ei, Banu Rădulescu, scriitor și fost deținut politic. Ea vizează să aducă la cunoștința publicului crimele și abuzurile comunismului. Fundația editează pe hârtie și pe internet memoriile din închisoare și deportări precum și memoriile rezistenților. Revista Memoria - Revista gândirii arestate are drept misiune denunțarea comunismului. Ea este dedicată mărturiilor foștilor deținuți politici, fiind editată de către fundație sub egida Uniunii Scriitorilor din România. Primul număr al revistei Memoria - Revista gândirii arestate a fost editat în 1990.
Procesul comunismului, contrarevoluției și tranziției criminale - Site care adună mărturii, cărți și fotografii pentru pregătirea unui Proces al Comunismului în România. Această inițiativă a Cicerone Ionițoiu de a promova unui proces al comunismului a permis depunerea unei cereri la CEDO, în 2013, pentru recunoașterea caracterului criminal al acestui regim.
Memoria.ro - Bibliotecă digitală de interviuri, memorii, studii și istorii orale, precum și de cărți și imagini din istoria recentă a României - Memoria.ro.
Memoria Rezistenței - Mémoire de la résistance par d'anciens détenus politiques roumains (association "Cei 40 de Mucenici").
Seria de documentare Memorialul Durerii, o serie de 250 de documentare realizate de Lucia Hossu Longin despre luptătorii din rezistență care au supraviețuit dictaturii comuniste. Acesta conține numeroase rapoarte, mărturii și interviuri cu opozanți sau luptători al rezistenței torturați și închiși de Securitate, dar și cu torționari comuniști, securiști și directori de închisori: Memorialul Durerii / O istorie care nu se învață la școală. Majoritatea documentarelor (peste 250) sunt disponibile pe internet: Documentaires Memorial Durerii sur internet. Primele 120 de numere au devenit un veritabil monument al istoriei și au fost cumpărate de Congresul SUA. Acestea sunt accesibile în mod gratuit - Pagina Youtube a TVR care prezintă cele 120 de documentare istorice din seria „Memorialul Durerii”: TVR - Memorialul Durerii. O istorie care nu se invata la scoala.
Eroine Nucșoara - Site-ul online Eroinele din Nucșoara, un site dedicat femeilor combatante din Rezistența anticomunistă. Site-ul aparține Ioanei Raluca Voicu-Arnăuțoiu.
Gogu Puiu - Asociația „Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei” - Asociație dedicată memoriei luptătorului anticomunist cu același nume. A fost înființată de nepoata acestuia, Elena Rădulescu. Pe lângă furnizarea de informații istorice despre luptător și grupul său, asociația este deosebit de activă prin acțiuni culturale, evenimente comemorative, lansări de carte, proiecții de filme, concerte, manifestări artistice, tabere de sport-studiu și proiecte educaționale.
Fundatia Ion Gavrila Ogoranu - Fundația organizează diverse evenimente comemorative, expoziții și discuții ale foștilor deținuți politici în școlile secundare, precum și vizite la fortul Jilava în parteneriat cu asociația „Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei”.
- O inițiativă originală în legătură cu memoria Rezistenței românești. Dedicat „celor care și-au păstrat demnitatea” în timpul terorii comuniste, site-ul are drept ambiție aducerea la cunoștința marelui public a acestei perioade. Cartea care a fost publicată este rezultatul cercetărilor și al interviurilor cu luptători anticomuniști, dar și al emoțiilor și al reacțiilor în fața lecturilor despre Rezistența românească. Mai multe pagini au fost traduse în limbile franceză și engleză. Iată spiritul acestui site așa cum este descris pe pagina Cartea despre demnitate: Ce știm despre aceste lucruri, în afară de ideile primite de-a gata? Destul de puțin. Una dintre cele mai păguboase idei este aceea că fenomenul rezistenței anticomuniste din munții României este unic în lume. De ce trebuie să ne căutăm cu încrâncenare această unicitate? La ce ne folosește? S-a dovedit deja, copilăresc de simplu, că această conceptualizare a unicității e anulată de o altă enormitate, care spune că toți luptătorii din munți erau legionari, oameni de extremă dreaptă, și nu e deloc adevărat, chiar dacă legionari au fost mulți dintre ei.
- Blogul a fost publicat sub titlul Cartea despre demnitate, Alexandru Pătrașcu, prefață de Marius Ghilezan, Editura Virtuală, București, 2012, ISBN: 978-606-93389-1-9
Liviu Marius Bejenaru; Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității / Gheorghe Onișoru (coordinateur) (). „Să lupți pentru a muri: Mișcarea de Rezistență Armată Anticomunistă din România. O încercare de analiză”. Mișcarea armată de rezistență anticomunistă din România, 1944-1962. Studii 2. București: Editura Kullusys. pp. 376–380. ISBN978-973-86421-1-9.
Florian Banu; Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității / Gheorghe Onișoru (coordinateur) (). „Metode utilizate de securitate pentru lichidarea grupurilor de rezistență din munți (1948 – 1958)”. Mișcarea armată de rezistență anticomunistă din România, 1944-1962. Studii 2. București: Editura Kullusys. pp. 301–316. ISBN978-973-86421-1-9.
Liviu Țăranu; Silviu B. Moldovan (coordonator) / Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) (). „Evoluția Trupelor de Securitate în cadrul Structurilor MAI (1949-1989)”. Arhivele Securității. I. București: Editura Nemira. pp. 296–310. ISBN973-569-713-0.
Cristina Petrescu; Dragoș Petrescu; Gerhard Besier (). „Retribution, Remembering, Representation: On Romania's Incomplete Break with the Communist Past” [Condamnare, rememorare și reprezentare a ruperii incomplete a României de trecutul său comunist]. Geschichtsbilder in den postdiktatorischen Ländern Europas: auf der Suche nach historisch-politischen Identitäten [Imagini istorice în țările postdictatoriale ale Europei: în căutarea identităților istorice și politice] (în engleză). Referință cărții. Münster: LIT Verlag. Accesat în .
Georges Diener (aprilie 2001). „Résistance populaire et maquis en Roumanie (1945-1965)” [Rezistența populară și din munți în România 1945-1965]. Guerres mondiales et conflits contemporains (în franceză). Paris: Presses universitaires de France (PUF) (204): pp. 125–139. ISBN978-2-13-052722-0. Accesat în .Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu (). Referințe la articole. „Torturați și torționari”. Memoria, Revista gândirii arestate (Comunicarea făcută la Simpozionul Internațional „Fenomenul Pitești, reeducarea prin tortură” din Pitești 6-8 decembrie 2001). Cluj: Editura Argonaut (40/41): pp. 59–67. Accesat în .Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Alina Mungiu-Pippidi (). Referințe la articole. „La moartea unei femei”. Dilema. Institutul Cultural Român. XI (550): pp. 12.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Adrian Brișcă (). „Constantin Cenusa (1911-1964)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (1-2): pp. 324–327. ISSN1221-6917.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Adrian Brișcă (). [ttps://arhiveletotalitarismului.blogspot.com/p/abraham-dorel-puterea-simediul.html „Vladimir Macoveiciuc (1905-1946)”]. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (3): pp. 240–242. ISSN1221-6917.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Adrian Brișcă (). „Vasile Motrescu (1920-1958)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (4): pp. 217–220. ISSN1221-6917.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Adrian Brișcă (). „Ion Chiraș (1903-1955)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (3): pp. 215–217. ISSN1221-6917.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Razvan Braileanu (). „Intelectuali hartuiți de Securitate?”. Revista 22. București: Grupul pentru Dialog Social. ISSN1220-5761. Accesat în . Miercuri, 29 iulie, la sediul GDS a avut loc masa rotunda cu tema Intelectuali hartuiți de Securitate? Cazul Marius Oprea, moderată de Gabriel Liiceanu. Dezbaterea a fost provocata de o serie de amenințări pe care le-a primit istoricul și publicistul Marius Oprea. În urma dezbaterii a fost trimisa o scrisoare președintelui Traian Băsescu, pe care o reproducem mai jos, împreuna cu fragmente din aceasta dezbatere.
Lavinia Stan (). Referințe la articole. „Witch-hunt or moral rebirth? Romanian parliamentary debates on lustration” [Vânătoare de vrăjitoare sau renaștere morală? Dezbateri parlamentare românești privind lustrația]. East European Politics and Societies (în engleză). USA: SAGE Publications în asociere cu American Council of Learned Societies și the American Association for the Advancement of Slavic Studies (26 (2)): pp. 274–295. ISSN1533-8371. Accesat în .Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Adrian Brișcă (). Cristian Troncota, ed. „Ion Vatamaniuc (1903-1992)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (1): pp. 188–189. ISSN1221-6917.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Adrian Brișcă (). „Gheorghe Chiraș (1911-1955)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (15-16): pp. 197–199. ISSN1221-6917.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Adrian Brișcă (). „Mihali-Ștrifundă Gavrilă (1901-1961)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (17): pp. 223–225. ISSN1221-6917.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Emil Sebeșan; Ileana Silveanu (). „Rezistența din Banat 1949 vol I”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (18): pp. 116–138. ISSN1221-6917.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Adrian Brișcă (). „Victor Lupșa (1921-1956)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (19-20): pp. 223–225. ISSN1221-6917.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Claudia Căpățănă; Răzvan Ciolcă (). „Dumitru Apostol (1905-1950)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (21): pp. 229–230.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Mihai Timaru (). „Amintiri despre grupul Paragină”. Analele Sighet. București: Fundația Academia Civică. Anul 1948 - instituționalizarea comunismului (6): p. 261. ISBN973-98437-4-3.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Adrian Brișcă (). „Ion Uță (1891-1949)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (22-23): pp. 248–250. ISSN1221-6917.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Adrian Brișcă (). „Nicolae Dabija (1907-1949)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (26-27): pp. 248–251. ISSN1221-6917.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S); George Enache; Adrian Nicolae Petcu (). „Biserica Ortodoxă Română și Securitatea. Note de lectură”. Totalitarism și rezistență, teroare și represiune în România comunistă. Studii 1. București: Editura CNSAS (1): pp. 108–136. ISBN973-0-02533-9. Accesat în .Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Adrian Brișcă (). „The Anticommunist Armed Resistance in Romania 1944-1962” [Rezistența anticomunistă în România 1944-1962]. Arhivele Totalitarismului (în engleză). București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (34-35 (ianuarie-februarie)): pp. 75–101. ISSN1221-6917.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Universitatea Babeș-Bolyai - Institutul de Istorie Orală; Marius Cristea (). „Rezistența anticomunistă în zona Aiud. "Grupul Spaniol"”(PDF). Anuarul Institutului de Istorie Orală. Cluj: Presa universitară clujeană / Editura Argonaut. III: pp. 28–30. ISSN1454-4865.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Oana Ionel (). Referințe la articole. „Alexandru Dejeu și Securitatea”(PDF). Experimentul Pitești ? Reeducarea prin tortură. Opresiunea țărănimii române în timpul dictaturii comuniste. Pitești: Fundația Culturală „Memoria”, filiala Argeș: pp. 419–428. ISBN973-86965-4-2. Accesat în .Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Oana Ionel; Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu, Julia Pop (editori) (). Referințe la articole. „Anihilarea organizației 'Garda Albă' de către Securitate (1949)”(PDF). Rezistența anticomunistă. Cercetare științifică și valorificarea muzeală. Cluj: Editura Argonaut. I: pp. 142–158. ISBN978-973-109-016-0. Lucrări prezentate la Simpozionul Internațional Făgăraș-Sâmbăta de Sus, în perioadă 24-26 martie 2006Mentenanță CS1: Nume multiple: lista autorilor (link) Mentenanță CS1: Text în plus (link)
Serenela Ghițeanu (). Referințe la articole. „Cum e posibil sa fii erou?”. Revista 22. București: Grupul pentru Dialog Social. ISSN1220-5761. Accesat în . sursa articolului: Jurnale din rezistenta anticomunista, Vasile Motrescu, Mircea Dobre, Editura Nemira, 2006
Gabriel Moisa; Cosmin Budeancă și Olteanu Florentin (). Referințe la articole. „Adrian Mihuț - Lider al grupului de rezistență de pe Valea Crișului Alb (1948-1956)”. Destine individuale și colective în comunism. Iași: Editura Polirom (XLIII). ISBN978-973-46-3432-3.
frVanina Vignal (martie 2012) (în fr). Après le silence, ce qui n’est pas dit n’existe pas ? (După tăcere, ceea ce nu se spune nu există?). NOVEMBREproductions - Les Fées Productions - mobra films. https://vimeo.com/123622708. „Vanina Vignal, prin mărturia prietenei sale românce, scoate în evidență cuvintele nespuse și tăcerile, chiar și după căderea comunismului. Se pare că tăcerea este o moștenire grea transmisă din generație în generație. Reflexul de supraviețuire al românilor, care a format o bulă individuală de protecție și evitare, continuă să structureze mentalități și să explice comportamente - Site-ul web al filmului”
Cosmin Budeancă, Director de la IICCMER, consiliere și contacte, 2013-2017.
Dorin Dobrincu, istoric specializat în rezistența anticomunistă din România, corecții, 2017.
Liviu Țăranu, cercetător la C.N.S.A.S, informații și analize cu privire la mișcarea legionară după 1945, 2016-2017.
Lucian Vasile, cercetător la IICCMER, Șef al Biroului Educație și Memorie, corectură și traducere în limba română, 2013-2016.
Alexandru Pătrașcu, autor blogului Despre demnitate (Despre demnitate - Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți) și intervievatorul lui Gavril Vatamaniuc (luptător în rezistență), Sursa informații inedita și contacte la IICCMER, traducere în limba română, 2013-2017.
Referințe
Teodor Șușman și grupul său de rezistență: cărți, documente și revista presei publicate din 1999.
Pagini dedicate familiei Șușman, publicate pe site-ul internet Despre demnitate: Alexandru Pătrașcu (). „Din nou despre demnitate și despre Teodor Șușman”. despredemnitate.wordpress.com (Despre demnitate / Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți). Accesat în .; Alexandru Pătrașcu (). „Povestea familiei Șușman istorisită de Traian Șușman”. despredemnitate.wordpress.com (Despre demnitate / Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți). Accesat în .; Alexandru Pătrașcu (). „Interviu Traian Șușman (4 martie 2000)”. despredemnitate.wordpress.com (Despre demnitate / Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți). Accesat în .
Pagini dedicate familiei Șușman, publicate pe site-ul internet al Memorialului Victimelor Comunismului de la Sighet: Dorin Dobrincu. „1/2 februarie 1958, frații Teodor și Visalon Șușman mor în urma unei confruntări cu Securitatea”. memorialsighet.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat în .; Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. „Familia Teodor ȘUȘMAN”. =memorialsighet.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat în .; Dorin Dobrincu. „Roman Oneț”. memorialsighet.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat în .
Cicerone Ionițoiu 1993, p. capitol „Gilăul răsună de tulnic și pistoale”, Partea a VIII-a: Erupție în munții Apuseni. și Cicerone Ionițoiu 1993, p. capitol „Partizanii din Munții Trascăului - din grupul Dabija”, Partea a IX-a: Muntele Mare în flăcări.
Memoria 1995, pp. 59-67, articol „Grupul de rezistență maior Nicolae Dabija”.
Adrian Brișcă 1999, pp. 42-67, titluri „7.2. Grupul Dabija-Macavei (Muntele Mare) (1948-1949).”, „7.3. Grupul maiorului Oniga (1948-1949).”, „7.4. Grupul Ștefan Popa (Piatra Caprei - Alba) (1948-1949).”, „7.11. Liga Apuseană a Moților (1949).”.
Ion Gavrilă Ogoranu 2007, titluri „Cuvânt înainte - Grupurile de rezistență armată din sud-estul Munților Apuseni”, „Frații Macavei”, „Organizarea grupului armat Dabija”, „Grupul de ofițeri de la București”, „Formarea grupului Dabija”, „Câteva cuvinte despre oamenii recrutați (așa cum i-a caracterizat Securitatea)”, „Intrarea în grupul Dabija”, „Începutul grupului Dabija” (după declarația lui Traian Macavei)”, „Armamentul grupului Dabija”, „Organizarea grupului Dabija în 3 martie 1949”, „Manifestele”, „Obținerea informațiilor”, „Trădătorii”, „Notă informativă redactată de maiorul Emil Oniga privind activitatea lui pentru descoperirea organizației Dabija”, „Căderea grupului Dabija”, „Declarații supraviețuitorilor”, „Prinderea maiorul Nicolae Dabija”, „Legături cu alte grupuri”, „Procesele (Lotul Nicolae Dabija)”, „Grupul Ionescu Diamandi (după fișele Securității)”, „Biografii grupul maiorului Nicolae Dabija”.
IICCMER 2009, articol „O nouă acțiune de exhumare organizată de IICCR. Cazul Nicolae (Mișu) Selagea, împușcat de Securitate la 2 septembrie 1950”.
IICCMER 2009, articol „Acțiune de exhumare organizată de IICCR în septembrie 2009. Cazul Nicolae (Mișu) Selagea, împușcat de Securitate la 2 septembrie 1950”.
Cicerone Ionițoiu 1993, p. capitol „Banatul o altă regiune mult frământată”, Partea a III-a: Mișcarea de rezistență din munții Banatului - 1.
Cicerone Ionițoiu 1993, p. capitol „Divizarea grupului de partizani după Pietrele Albe”, Partea a III-a: Mișcarea de rezistență din munții Banatului - 2.
Gogu Puiu și grupul Haiducii Dobrogei: cărți, documente și revista presei publicate din 1993.
^ ab* Siteul memorial al familiei lui Gogu Puiu. Multe texte, reluate și în presă, descriu viața lui Gogu Puiu și vicisitudinile luptătorilor rezistenței din Dobrogea:
Articol cu privire Nicolae Doicaru, șef al Direcției Regionale de Securitate Constanța, care a organizat urmărirea, arestarea și uciderea partizanilor din Dobrogea (1949): Nicolae Ioniță 2009, pp. 105-106, articol „Fișe biografice ale șefilor de direcții centrale din Securitate, în anii ’60.”.
Alexandru Patrăscu (). „Balada lui Gogu Puiu”. despredemnitate.wordpress.com (Despre demnitate / Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți). Accesat în .
Izabela Papazicu (). „Un aromân necunoscut (I)”. daimadeadun.wordpress.com (Zboară Niangrâpsiti - blog armânescu). Arhivat din originalul de la . Accesat în .
Izabela Papazicu (). „Un aromân necunoscut (II)”. daimadeadun.wordpress.com (Zboară Niangrâpsiti - blog armânescu). Arhivat din originalul de la . Accesat în .
Izabela Papazicu (). „Un aromân necunoscut (III)”. daimadeadun.wordpress.com (Zboară Niangrâpsiti - blog armânescu). Arhivat din originalul de la . Accesat în .
Izabela Papazicu (). „Un aromân necunoscut (IV)”. daimadeadun.wordpress.com (Zboară Niangrâpsiti - blog armânescu). Arhivat din originalul de la . Accesat în .
Izabela Papazicu (). „Un aromân necunoscut (V)”. daimadeadun.wordpress.com (Zboară Niangrâpsiti - blog armânescu). Arhivat din originalul de la . Accesat în .
Dorin Dobrincu 2007, pp. 433-502, articol „Rezistența armată anticomunistă din Munții Făgăraș - versantul nordic. Grupul carpatic făgărășan” / Grupul Ion Gavrilă (1949/50-1955/56)”.
Cicerone Ionițoiu 1993, Partea a V-a: Rezistența din munții Făgărașului de pe versantul nordic.
Florian Banu 2006, pp. 299-314, articol „Mișcarea de rezistență armată anticomunistă din România - între negare și hiperbolizare”.
Dorin Dobrincu 1998, pp. 249-272, articol „The Anti-Communist Armed Resistance on the Southern Slope of the Făgăraș Mountains and the Iezer Mountains. The Groups Led by Colonel Gheorghe Arsenescu and Lieutenant Toma Arnăuțoiu (1948-1960) I”.
Dorin Dobrincu 1998, pp. 283-311, articol „The Anti-Communist Armed Resistance on the Southern Slope of the Făgăraș Mountains and the Iezer Mountains. The Groups Led by Colonel Gheorghe Arsenescu and Lieutenant Toma Arnăuțoiu (1948-1960) II”.
Dorin Dobrincu 1998, pp. 160-186, articol „The Anti-Communist Armed Resistance on the Southern Slope of the Făgăraș Mountains and the Iezer Mountains. The Groups Led by Colonel Gheorghe Arsenescu and Lieutenant Toma Arnăuțoiu (1948-1960) III”.
Vladimir Tismăneanu 2009, pp. 329-330, Dorin Dobrincu: „The discovery of a historiographical subject: anti-communist armed resistance in Romania”.
Memoria 2009, p. 231, articol „Documente - Din arhiva Securității”.
Laurențiu Ungureanu 2013, Reportaj: Mărturii video. Tragica epopee a lui Toma Arnăuțoiu, eroul din munți.
Alexandru Patrăscu (). „Toma Arnăuțoiu”. despredemnitate.wordpress.com (Despre demnitate / Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți). Accesat în .
Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu. „Eroine Nucșoara”. Site-ul internet Eroine Nucșoara, dedicat femeilor ce au luptat în Rezistența anticomunistă. Site-ul aparține doamnei Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu. eroinenucsoara.ro. Accesat în .
„Toma Arnăuțoiu”. Site-ul internet dedicat partizanilor anticomuniști din Nucșoara: biografie, fotografii și documente despre locotenentul. Site-ul aparține doamnei Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu Toma Arnăuțoiu. tomaarnautoiu.ro. Accesat în .
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. „Toma Arnăuțoiu”. memorialsighet.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat în .
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. „In memoriam Marina Chirca”. memorialsighet.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat în .
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. „Laurenția Arnăuțoiu”. memorialsighet.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat în .
Adrian Brișcă 1999, pp. 42-67, titluri „3.1. Organizația Vlad Țepeș II în Regiunea Orașului Stalin (Brașov) (1949-1950).”, „4.3. Organizația Vlad Țepeș II în jud. Vrancea (1947-1950).”.
Doru Radosav 2006, pp. 87-107, articol „Rezistenta anticomunistă armată din România între istorie și memorie”.
Cicerone Ionițoiu. „Reprimarea răscoalelor țărănești. (În redactare, încă nepublicată)”(PDF). procesulcomunismului.com (Procesul comunismului, contrarevoluției și tranziției criminale). p. Partea a-VII-a, chapitre „Ocolul Vrancei, organizație de țărani liberi, a fost jefuit”. Accesat în .
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. „Victor Lupșa”. memorialsighet.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat în .
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței (). „Elisabeta Rizea (1922-2003)”. memorialsighet.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat în .
^Site-ul Casei memoriale: Casa Elibabeta Rizea. Proiectul de creare a unei zone memoriale în jurul casei fostei luptătoare anticomuniste Elisabeta Rizea a fost inițiat de strănepotul acesteia, Bogdan Vârvoreanu.
^Miroiu, Andrei. Wiping Out 'The Bandits' Romanian Counterinsurgency Strategies in the Early Communist Period. p. 688.
^Vladimir Tismăneanu 2009, pp. 307-311, Dorin Dobrincu: „The discovery of a historiographical subject: anti-communist armed resistance in Romania”.
^ abGeorges Diener 2001, pp. 145-158, articol „Résistance paysanne et maquis en Roumanie de 1945 à 1965”.
^Vladimir Tismăneanu 2009, p. 316, Dorin Dobrincu: „The discovery of a historiographical subject: anti-communist armed resistance in Romania”.
^Dorin Dobrincu 2006, pp. 186-192, 202-206 și 209, capitol 4 „Un balon minuscul: ‘Mișcarea Națională de Rezistență’ (1945-1946)”. ; de asemenea, publicat în două articole:
^Vladimir Tismăneanu 2009, pp. 317, 333-334, Dorin Dobrincu: „The discovery of a historiographical subject: anti-communist armed resistance in Romania”.
^Liviu Marius Bejenaru 2003, pp. 376-380, articol „Să lupți pentru a muri: Mișcarea de Rezistență Armată Anticomunistă din România. O încercare de analiză”.
^Articole și documente despre așteptarea unei intervenții americane:
Gheorghe Onișoru 1994, pp. 231-233, articol „‘Vin americanii!’ – de la speranță la iluzie în România postbelică”.
Cornel Jurju 2002, pp. 180-191, articol „Mitul ‘venirii americanilor’. Studiu de caz: rezistența anticomunistă de la Huedin”.
Florian Banu 2004, pp. 34-46, articol „Mitul venirii americanilor reflectat în documentele Securității”.
Florian Banu 2006, pp. 299-314, articol „Mișcarea de rezistență armată anticomunistă din România - între negare și hiperbolizare”.
^Florian Banu 2006, pp. 299-314, articol „Mișcarea de rezistență armată anticomunistă din România - între negare și hiperbolizare”, pagini 12-13 din articol.
^Liviu-Marius Bejenaru 2008, pp. 251-263, articol „Manipulare și dirijare prin observarea stării de spirit a populației / Studiu de caz: Festivalul Mondial al Tineretului și Studenților de la București (2-14 august 1953)”.
^Alina Ilinca 2008, pp. 251-263, articol „Politica de control a regimului comunist asupra spațiului public / Studiu de caz: Jocurile Mondiale Universitare de Iarnă de la Poiana Stalin (28 ianuarie-8 februarie 1951)”.
^Articole și pagini internet despre epurarea armatei regale:
Constantin Latea 1994, pp. 222-240, articol „Epurări din armata româna / Criterii politice și mijloace de presiune: 1945-1958”.
Alexandru Oșca & Vasile Popa 1998, Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetu Marmației (19-21 iunie 1998): „Implicarea aparatului politic în acțiunea de epurare a cadrelor armatei romane în anul 1948”.
Cristina Pușcaș (). „Cadrele militare”. memoriarezistentei.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat în .
^română{{{1}}} Serial documentar IICCMER despre comunismul impus satelor românești și rezistența puternică a acestora la colectivizare, pilonul rezistenței anticomuniste. - Satul românesc în comunism (1945-1989).
^Cărți, articole și documente despre acordurile dintre comuniști și legionari:
^În 1948, regimul comunist a încercat să suprime Biserica Română unită cu Roma prin diferite legi și decrete discriminatorii - Silvestru Augustin Prunduș & Clemente Plaianu 1994, pp. 128-142, capitol 20 „Persecuția”.
^Stéphanie Mahieu 2004, pp. 93–126, articol „Une Église dissidente ? L'Église gréco-catholique roumaine pendant la période communiste (1948-1989).
^Seria de articole Spionii care au intrat in frig, din istoricul Marius Oprea, detaliind epopeea completă acestei parașutare, publicat în ziarul ZF Ziarul de Duminică, în 2006:
^ abcdefCicerone Ionițoiu & 1995-1996, articol de Ion Gavrilă Ogoranu: „Rezistența anticomunistă din Munții Făgărașului (Note și studii comparative pe marginea documentelor din arhiva C.N.S.A.S.)”.
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. „Muzeul Sighet: Sala 17 - Munca forțată”. memorialsighet.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat în .
^ abOana Mateescu 2011, articol „Losing the Phenomenon : Time and Indeterminacy in the Practice of Anthrohistory”. În articol se subliniază neclaritățile privitoare la realitatea calității de rezistent a lui Victor Lupșa, considerat de unii drept trădător sau securist manipulator, iar de alții drept un adevărat luptător în rezistență.
^Dorin Dobrincu 2010, pp. 103-145, articol „Rezistența armată anticomunistă din Vrancea. Organizația „Vlad Țepeș II” (1949-1950)”.
^Articol Preoți mărturisitori în rezistența anticomunistă de pe Valea Someșului, publicat în ziarul Răsunetul, la 02/11/2013 - (articol complet) - Cei trei preoți menționați, printre care și părintele Ioan Valeanu, sunt preoți greco-catolici convertiți la ortodoxie sub presiunea comuniștilor (Vezi comentariile autorului: Părintele Vasile Rus).
Dorin Dobrincu 2009, pp. 204-218, articol „Rezistența armată anticomunistă și rezistența greco-catolică în centrul Transilvaniei. Organizația ‘Partizanii Regelui Mihai - Armata Secretă’ (1948-1950)”.
^Cărți, articole și documente despre grupul „Capotă-Dejeu”:
Adrian Brișcă 1999, pp. 42-67, titlu „7.9. Grupul Capotă-Dejeu (septembrie-noiembrie 1948).”.
Paula Ivan 2009, articol „Formele de represiune a rezistenței anticomuniste în memoria colectivă (I)”.
Liviu Pleșa 2012, articol „Călăul Mihail Patriciu”. Ofițer de Securitate și torționar, adept al eliminărilor sistematice, care va ucide membrii grupului prin execuții extra-judiciare, cu acordul autorităților comuniste și sovietice
Ion Gavrilă Ogoranu 2007, titluri „Cuvânt înainte - Grupurile de rezistență armată din sud-estul Munților Apuseni”, „Legături cu alte grupuri”, „Grupul Leon Șușman”, „Plecarea lui Leon Șușman în Munții Apuseni”, „Sfârșitul unui vis”, „Biografii grupul Ștefan Popa”, „Biografii grupul Leon Șușman”, „Biografii grupul Cornel Deac-Nicolae Moldovan”.
Andrei Miroiu 2010, p. 684, articol „Wiping Out ‘The Bandits’: Romanian Counterinsurgency Strategies in the Early Communist Period”. Grupul primește o parte din armament de la un grup de legionari români parașutați de germani în zonă, în perioada 1944-1945. A fost activ între 1948 și 1957. Pentru eliminarea acestui grup, forțele de securitate au utilizat informatori și au interceptat corespondența dintre membrii familiilor rebelilor.
^Cărți, articole și documente despre grupul „Ștefan Popa”:
Adrian Brișcă 1999, pp. 42-67, titluri „7.2. Grupul Dabija-Macavei (Muntele Mare) (1948-1949).”, „7.4. Grupul Ștefan Popa (Piatra Caprei - Alba) (1948-1949).”.
Ion Gavrilă Ogoranu 2007, titluri „Grupul Maxim Alexandru (Sandu)”, „Grupul Ștefan Popa (Nuțu)”, „Trădătorii”, „Legături cu alte grupuri”, „Lupte - 2. Teiuș – Popa Ștefan”, „Lupta de la Bogoloaia - Uciderea lui Ștefan Popa, Nicu Moldovan și Cornel Pascu”, „Grupul Cornel Deac-Nicolae Moldovan”, „Biografii grupul Ștefan Popa”.
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței (). „Petre Mărgineanu”. memorialsighet.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat în .
^Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței (). „Petre Mărgineanu”. memorialsighet.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat în .
^Cărți, articole și documente despre grupul „Sandu (Alexandru) Maxim”:
Ion Gavrilă Ogoranu 2007, titluri „Grupul Maxim Alexandru (Sandu)”, „Organizarea grupului armat Dabija”, „Începuturile grupului Dabija (după declarația lui Traian Macavei)”, „Legături cu alte grupuri”, „Epilog la uciderea rezistenților de către regimul comunist”.
^Cărți, articole și documente despre grupul „Frații Spaniol”:
Marius Cristea 2002, pp. 28-30, articol „Rezistența anticomunistă în zona Aiud. ‘Grupul Spaniol’”.
Liviu Pleșa et al. 2006, pp. 105-124, articol „Implicarea militarilor în mișcarea de rezistență armată - Cazul maiorului Nicolae Dabija (1948-1949)”.
Ion Gavrilă Ogoranu 2007, Titluri „Cuvânt înainte Grupurile de rezistență armată din sud-estul Munților Apuseni”, „Grupul Ștefan Popa (Nuțu)”, „Biografii grupul Spaniol” și „Biografiile cadrelor implicate în represiune”.
^Cărți, articole și documente despre grupul „Major Emil Oniga”:
Adrian Brișcă 1999, pp. 42-67, titlu „7.3. Grupul maiorului Oniga (1948-1949).”.
Liviu Pleșa et al. 2006, pp. 105-124, articol „Implicarea militarilor în mișcarea de rezistență armată - Cazul maiorului Nicolae Dabija (1948-1949)”.
^Cărți, articole și documente despre grupul „Cornel Deac - Nicolae Moldovan”:
Ion Gavrilă Ogoranu 1995, titluri „Grupurile de rezistență armată din sud-estul Munților Apuseni”, „Grupul Leon Șușman”, „Grupul Cornel Deac-Nicolae Moldovan” și „Biografii grupul Cornel Deac-Nicolae Moldovan”.
Ion Gavrilă Ogoranu 2007, titluri „Cuvânt înainte - Grupurile de rezistență armată din sud-estul Munților Apuseni”, „Grupul Cornel Deac-Nicolae Moldovan”, „Biografii grupul Cornel Deac-Nicolae Moldovan”.
^Cărți, articole și documente despre grupul „Căpitanul Diamandi Ionescu”:
Cicerone Ionițoiu 1993, p. capitol „Gilăul răsună de tulnic și pistoale”, Partea a VIII-a: Erupție în munții Apuseni. și Cicerone Ionițoiu 1993, p. capitol „Republica de la Băișoara sau o comuna independenta 24 de ore”, Partea a IX-a: Muntele Mare în flăcări.
Adrian Brișcă 1999, pp. 42-67, titlu „7.12. Grupul Diamandi Ionescu (Muntele Băișorii) (1949-1950).”.
Ion Gavrilă Ogoranu 2007, titluri „Grupul Ionescu Diamandi (după fișele Securității)”, „Membrii grupului Ionescu-Diamandi”, „Lotul II”, „Acțiunile grupului Ionescu diamandi”, „Actiunea de la Șeșul Cald”, „Arestările și asasinatele”, „Biografii grupul Diamandi Ionescu”, „Biografiile cadrelor implicate în represiune”.
^Cărți, articole și documente despre grupul „Haiducii lui Avram Iancu - Divizia Sumanele Negre”:
Cicerone Ionițoiu 1993, p. capitol „Sumanele negre”, Partea I-a: Eliberarea a însemnat jefuirea și dezorganizarea țării. Încercarea de coordonare a unei mișcări de rezistență națională.
Radu Ciuceanu 1994, article "Miscarea Nationala de Rezistenta. Sumanele negre. Dosarul operativ I".
Radu Ciuceanu 1994, article "Sumanele Negre. Dosarul operativ, 1946, II".
Radu Ciuceanu 1995, article "Sumanele Negre. Dosarul operativ, 1946-1947, III".
Radu Ciuceanu 1995, article "Sumanele Negre. Dosarul Operativ, 1945, IV".
Radu Ciuceanu 1995, article "Sumanele negre. Dosarul operativ, 1945, V".
Radu Ciuceanu 1996, article "Sumanele Negre. Dosarul operativ, 1946, VI".
Radu Ciuceanu 1996, article "Sumanele Negre. Dosarul operativ, 1946, VII".
Radu Ciuceanu 1997, article "Sumanele Negre. Dosarul operativ, 1945-1946, VIII".
Alexandru Pătrașcu (). „Condamnarea comunismului, studiu de caz: România”. Pagină dedicată lui Leonida Bodiu pe site-ul internet Despre demnitate. despredemnitate.wordpress.com (Despre demnitate / Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți). Accesat în .
Oana Ionel 2006, pp. 142-158, articol „Anihilarea organizației 'Garda Albă' de către Securitate (1949)”.
Părinte Vasile Rus 2005, pp. 79-91, articol „Trei martiri ai rezistenței anticomuniste din județul Bistrița-Năsăud Leonida Bodiu, Dumitru Toader și Ioan Burdeți”.
Părinte Vasile Rus (). „Preoți marturisitori în rezistența anticomunistă de pe Valea Someșului”. Cei trei preoți evocați, printre care și părintele Ioan Văleanu, sunt preoți greco-catolici convertiți la ortodoxie sub presiunea comunistă. A se vedea comentariile autorului: părintele Vasile Rus. rasunetul.ro (Răsunetul). Accesat în .
Oana Mateescu 2011, articol „Losing the Phenomenon: Time and Indeterminacy in the Practice of Anthrohistory”. Incertitudinile merită subliniate, față de realitatea calității de rezistent a lui Victor Lupșa, considerat un trădător sau un securist manipulator de unii, dar și ca un veritabil rezistent de către alții.
^Cărți, articole și documente despre grupul „Gligor Cantemir”:
Steliana Breazu 1995, pp. 233-235, articol „Grupul de rezistență anticomunistă al lui Cantemir Gligor din munții Zarandului și Codrului, pe valea Crișului Alb”.
Adrian Brișcă 1999, pp. 42-67, titlu „8.1. Grupul Gligor Cantemir (iunie 1947 - noiembrie 1952)”.
^Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței (). „Maria Plop”. memorialsighet.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat în .
^Cărți, articole și documente despre grupul „Liga Partizanilor Romani din Hațeg”:
Cicerone Ionițoiu & 1995 și 1996, articol de Ion Gavrilă Ogoranu : „Rezistența anticomunistă din Munții Făgărașului (Note și studii comparative pe marginea documentelor din arhiva C.N.S.A.S.)”.
IICCMER 2009, articol „Acțiunea de exhumare a partizanului anticomunist Vitan Petru împușcat de securitate la 21 noiembrie 1952.”.
Liviu Pleșa 2013, articol „Cum ucidea Securitatea. Cazul ofițerului Mihail Kovács”.
^Cărți, articole și documente despre grupul „Grupuri de preoți uniați”:
Dorin Dobrincu 2009, p. 204-218, articol „Rezistența armată anticomunistă și rezistența greco-catolică în centrul Transilvaniei. Organizația ‘Partizanii Regelui Mihai - Armata Secretă » (1948-1950)’.
Adrian Brișcă 1997, pp. 223-225, articol „Mihali-Ștrifundă Gavrilă (1901-1961)”.
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. „Gavrilă Mihali Ștrifunda”. memorialsighet.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat în .
^Cărți, articole și documente despre grupul „Vasile Dunca”:
Cicerone Ionițoiu 1993, p. capitol „Maramureșul prezent în lupta pentru libertate”, Partea a IV-a: Alecu ia conducerea mișcării de rezistență. Pregătiri de luptă și la Craiova. Maramureșul prezent în lupta pentru libertate.
Adrian Brișcă 1999, pp. 42-67, titlu „M6.2. Grupul Vasile Dunca (1948).”.
Dorin Dobrincu 2006, p. 133, articol „MFormațiuni „minore” de rezistența anticomunistă și fugari solitari din nordul Transilvaniei (1949-1958)”.
muzeedelasat.ro (). „Casa Memorială Dunca Pâțu, Ieud”. site web și muzeu virtual al diferitelor case sătești românești, proiect finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. muzeedelasat.ro (Muzee de la sat). Accesat în .
^Cărți, articole și documente despre grupul „Nicolae Pop”:
Adrian Brișcă 1999, pp. 42-67, titlu „6.5. Grupul Nicolae Pop din Munții Țibleșului (1949-1953).”.
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. „Nicolae Pop”. memorialsighet.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat în .
Pagini dedicate Nicolae Pop și Aristina Pop, publicate pe site-ul internet Despre demnitate: Alexandru Pătrașcu (). „Nicolae Pop”. despredemnitate.wordpress.com (Despre demnitate / Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți). Accesat în . și Alexandru Pătrașcu (). „Aristina”. despredemnitate.wordpress.com (Despre demnitate / Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți). Accesat în .
Dorin Țimonea; Ovidiu Hategan (). „Razbunarea gropilor comune”. România Liberă - Editia Transilvania-Banat. Accesat în .
^Cărți, articole și documente despre „Aristina Pop”:
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. „Aristina Pop Săileanu”. memorialsighet.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat în .
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. „Fișă matricolă penală: Aristina Pop”. memorialsighet.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat în .
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. „Aristina Pop Săileanu, Să trăiască partizanii până vin americanii”. Extras din cartea Aristina Pop Săileanu, „Să trăiască partizanii până vin americanii! Povestiri din munți, din închisoare și din libertate” - Interviu de Liana Petrescu. memorialsighet.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat în .
^Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. „Atanase Oniga”. memorialsighet.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat în .
^Cărți, articole și documente despre „Gheorghe Pașca”:
Cicerone Ionițoiu & 1995 și 1996, articol de Ion Gavrilă Ogoranu : „Rezistența anticomunistă din Munții Făgărașului (Note și studii comparative pe marginea documentelor din arhiva C.N.S.A.S.)”.
Adrian Brișcă 1999, pp. 42-67, titlu „6.4. Grupul Ion Ilban - Dragomirești (1949-1956).”.
^Cărți, articole și documente despre rezistența în Banat:
Cicerone Ionițoiu 1993, p. capitol „Banatul o altă regiune mult frământată”, Partea a III-a: Mișcarea de rezistență din munții Banatului - 1.
Cicerone Ionițoiu 1993, p. capitol „Divizarea grupului de partizani după Pietrele Albe”, Partea a III-a: Mișcarea de rezistență din munții Banatului - 2.
^Cărți, articole și documente despre grupul „Organizația Națională Creștină de Luptă Împotriva Comunismului, Partizanii României Mari”:
Adrian Brișcă 1999, pp. 42-67, titlu „2.5. Partizanii României Mari (septembrie 1948 - martie 1949).”.
Mircea Rusnac 2003, pp. 303-328, articol „Mișcarea de rezistență anticomunistă din Banat (1945-1953). Grupări principale”.
Dorin Dobrincu 2005, pp. 295-316, articol „Organizația Națională Creștină de Luptă Împotriva Comunismului Partizanii României Mare și planul de răsculare a Banatului (1948-1949)”.
Vladimir Tismăneanu 2009, p. 327, Dorin Dobrincu: „The discovery of a historiographical subject: anti-communist armed resistance in Romania”.
Florian Banu 2006, pp. 299-314, articol „Mișcarea de rezistență armată anticomunistă din România - între negare și hiperbolizare”.
^Cărți, articole și documente despre grupul „Grupul de la Teregova”:
Cicerone Ionițoiu 1993, p. capitol „Banatul o altă regiune mult frământată”, Partea a III-a: Mișcarea de rezistență din munții Banatului - 1.
Cicerone Ionițoiu 1993, p. capitol „Divizarea grupului de partizani după Pietrele Albe”, Partea a III-a: Mișcarea de rezistență din munții Banatului - 2.
Adrian Brișcă 1999, pp. 42-67, titluri „2.3. Grupul Spiru Blănaru (vara 1947 - martie 1949).” și „2.7. Grupul Gheorghe Ionescu din Teregova (1949 ‑1950).”.
^Cărți, articole și documente despre grupul „Aurel Vernichescu și Ioan Târziu”:
Cicerone Ionițoiu 1993, p. capitol „Urmările”, Partea a III-a: Mișcarea de rezistență din munții Banatului - 3.
Cicerone Ionițoiu 1993, p. capitol „Divizarea grupului de partizani după Pietrele Albe”, Partea a III-a: Mișcarea de rezistență din munții Banatului - 2.
Adrian Brișcă 1999, pp. 42-67, titluri „2.1. Grupul colonelului Ion Uță (mai 1947 - noiembrie 1949).”, „2.2. Grupul Aurel Vernichescu (mai 1947 - martie 1949).”, „2.5. Partizanii României Mari (septembrie 1948 - martie 1949).”.
^Cărți, articole și documente despre grupul „Dumitru Ișfănuț”:
Adrian Brișcă 1999, pp. 42-67, titlu „2.1. Grupul colonelului Ion Uță (mai 1947 - noiembrie 1949).”.
Dorin Dobrincu 2005, pp. 193-215, articol „Rămășitele grupului Ion Uță: Formațiunile din Banat conduse de frații Duicu, Dumitru Mutașcu și Dumitru Ișfănuț (1949-1954)”.
^Reportaj al canalului de televiziune românesc Antena 3 despre Nicolae Ciurică, 80 de ani în 2013, care povestește despre lupta dusă împotriva comuniștilor, difuzat la 22/12/2013, seara - (reportaj complet).
^Cărți, articole și documente despre grupul „Nicolae Doran”:
Cicerone Ionițoiu 1993, p. capitol „Grupul de partizani Nicolae Doran”, Partea a III-a: Mișcarea de rezistență din munții Banatului - 3.
Adrian Brișcă 1999, pp. 42-67, titlu „2.4. Grupul Nicolae Popovici ‑ Nicolae Doran (1948-1950).”.
Enciclopedia României Online (). „Nicolae Doran”. enciclopediaromaniei.ro (Enciclopedia României Online). Accesat în .
^Cărți, articole și documente despre grupul „Dr Liviu Vuc”:
Camelia Ivan Duică 2003, pp. 121-133, articol „Din istoria rezistenței anticomuniste din Banat. Organizația dr. Liviu Vuc (1948-1952)”.
Cicerone Ionițoiu 1993, p. capitol „Comuna Zorleanțul Mare de pe dealul Pogăniș luată cu asalt de securitate, miliție și grăniceri”, Partea a III-a: Mișcarea de rezistență din munții Banatului.
Dorin Dobrincu 2005, pp. 207 și 211, articol „Rămășitele grupului Ion Uță: Formațiunile din Banat conduse de frații Duicu, Dumitru Mutașcu și Dumitru Ișfănuț (1949-1954)”.
^Cărți, articole și documente despre grupul „Gheorghe Ungurașu”:
Adrian Brișcă 1999, pp. 42-67, titlu „10.1. Grupul Gheorghe Ungurașu (septembrie 1947 - noiembrie 1948).”.
^Cărți, articole și documente despre grupul „Constantin Dan”:
Cicerone Ionițoiu & 1995 și 1996, articol de Ion Gavrilă Ogoranu : „Rezistența anticomunistă din Munții Făgărașului (Note și studii comparative pe marginea documentelor din arhiva C.N.S.A.S.)”.
Dorin Dobrincu 2005, p. titlu „11. Grupul Constantin Dan”, pp. 179-181, articol „Formațiuni din rezistanța armată anticomunistă în sudul Moldovei (1945-1958)”.
Revista Memoria 2009, p. 241, articol „Unde sunt cei care nu mai sunt - ‘Catalogul’ celor uciși în temnițele comuniste”.
^Cărți, articole și documente despre rezistența în Bucovina:
Dorin Dobrincu 2004, pp. 123-182, articol „Bucovineni contra sovietici. Rezistența armată antisovietică/anticomunistă din Bucovina (martie-august 1944 - iulie 1946)”.
^Cărți, articole și documente despre grupul „Constantin Cenușă”:
Adrian Brișcă 1994, pp. 324-327, articol „Constantin Cenusa (1911-1964)”.
Adrian Brișcă 1999, pp. 42-67, titluri „1.1.2. Apariția primelor grupuri de partizani antisovietici din România (mai 1944).”, „1.2.3. Grupul Constantin Cenușă, Vasile Motrescu și Cozma Pătrăucean [...]”.
Dorin Dobrincu 2005, pp. 451-481, articol „Nesupunere în Bucovina. Grupurile de rezistență armată anticomunistă Cenușă–Motrescu (1948-1951), Pătrăucean-Gherman și Cenușă-Pătrăucean 1948-1951”.
^Cărți, articole și documente despre grupul „Vasile Motrescu”:
Adrian Brișcă 1994, pp. 93-116, articol „O zi din viața unui partizan. III / Documente privind viata cotidiana a partizanilor anticomunisti din Bucovina, 1944-1958”.
Adrian Brișcă 1995, pp. 83-104, articol „O zi din viața unui partizan. VI / Documente privind viata cotidiana a partizanilor anticomunisti din Bucovina, 1944-1958”.
Dorin Dobrincu 2005, pp. 451-481, articol „Nesupunere în Bucovina. Grupurile de rezistență armată anticomunistă Cenușă–Motrescu (1948-1951), Pătrăucean-Gherman și Cenușă-Pătrăucean 1948-1951”.
Vladimir Tismăneanu 2009, pp. 317, 318 și 320, Dorin Dobrincu, The discovery of a historiographical subject: anti-communist armed resistance in Romania.
Adrian Brișcă 1993, pp. 89-98, articol „Rezistenta anticomunista din Bucovina. Lupta de la Bâtca Corbului, 18 ianuarie 1955. Încercare de reconstituire”.
Adrian Brișcă 1994, pp. 93-116, articol „O zi din viața unui partizan. III / Documente privind viata cotidiana a partizanilor anticomunisti din Bucovina, 1944-1958”.
Adrian Brișcă 1995, pp. 83-104, articol „O zi din viața unui partizan. VI / Documente privind viata cotidiana a partizanilor anticomunisti din Bucovina, 1944-1958”.
Georges Diener 2001, pp. 150-158, articol „Extraits d’entretien avec Gavril Vatamaniuc du 11 juin 1995 (réalisé et traduit par Georges Diener)”.
Dorin Dobrincu & 2003-2004, pp. 363-412, articol „Sfidarea Securității în Bucovina. Grupul de rezistență armată anticomunistă Gavril Vatamaniuc (1949-1958)”.
Pagini dedicate lui Gavril Vatamaniuc, publicate pe site-ul internet Despre demnitate: Alexandru Pătrașcu (). „Gavril Vatamaniuc”. despredemnitate.wordpress.com (Despre demnitate / Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți). Accesat în .; Alexandru Pătrașcu (). „Gavril Vatamaniuc (1924 – 2012)”. despredemnitate.wordpress.com (Despre demnitate / Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți). Accesat în .; Alexandru Pătrașcu (). „Semnele – O povestire de Paște”. despredemnitate.wordpress.com (Despre demnitate / Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți). Accesat în .; Alexandru Pătrașcu (). „Semnele celorlalți – O povestire din iad”. despredemnitate.wordpress.com (Despre demnitate / Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți). Accesat în .
Dorin Dobrincu 2004, pp. 160-173, articol „Bucovineni contra sovietici. Rezistența armată antisovietică/anticomunistă din Bucovina (martie-august 1944 - iulie 1946)”.
^Cărți, articole și documente despre grupul „Silvestru Hazmei”:
Cicerone Ionițoiu & 1995 și 1996, articol de Ion Gavrilă Ogoranu : „Rezistența anticomunistă din Munții Făgărașului (Note și studii comparative pe marginea documentelor din arhiva C.N.S.A.S.)”.
Ion Antohe (). „Călugărul Filaret Gămălău - om blând și cucernic”. Extras de Răstigniri în România după Ialta, Editura Albatros, București, 1995, p. 340. fericiticeiprigoniti.net (Fericiți cei Prigoniți). Accesat în .
Petru Baciu (aprilie 2004). „Părintele Filaret Gămălău - în lanțuri pentru Hristos”. Extras de Răstigniri ascunse. Mărturii, Vol. I, Editura Fundația Culturală Buna-Vestire, 2004, pp. 220-222. fericiticeiprigoniti.net (Fericiți cei Prigoniți). Accesat în .
Nicolae Băciuț (aprilie 2006). „Părintele Filaret Gămălău - condamnat la moarte pentru "vina" de a salva viața unui soldat”. Interviu realizat de Nicolae Băciuț, publicat cu titlul „Nichifor - Poezia detenției, detenția poeziei” în suplimentul literar al Mesagerului de Bistrița din aprilie 2006, pagină 3. fericiticeiprigoniti.net (Fericiți cei Prigoniți). Accesat în .
E.b.; Vlad Toma; Tudor Despina; I.P.; P.C. (). „alexandru visinescu”. 4 articole despre condamnarea lui Alexandru Vișinescu pentru crime împotriva umanității. revisa22.ro (Revista 22). Accesat în .
^Cărți, articole și documente despre grupul „Mâna Albă”:
Adrian Brișcă 1999, pp. 42-67, titlu „4.4. Grupul Mândrișteanu-Vrancea (1951)”.
Dorin Dobrincu 2005, p. titlu „15. Organizația Mâna Albă”; pagini 188-189, articol „Formațiuni din rezistanța armată anticomunistă în sudul Moldovei (1945-1958)”.
^Cărți, articole și documente despre grupul „Organizația Vlad Țepeș II (Vrancea)”:
Dorin Dobrincu 2010, pp. 103-145, articol „Rezistența armată anticomunistă din Vrancea. Organizația ‘Vlad Țepeș II’ (1949-1950)”.
Oana Mateescu 2011, articol „Losing the Phenomenon: Time and Indeterminacy in the Practice of Anthrohistory”. Incertitudinile merită subliniate, față de realitatea calității de rezistent a lui Victor Lupșa, considerat un trădător sau un securist manipulator de unii, dar și ca un veritabil rezistent de către alții.
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. „Organizația „Vlad Țepeș II" Vrancea”. memorialsighet.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat în .
Cristina Pușcaș (). „Organizația „Vlad Țepeș II"”. memoriarezistentei.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat în .
^Cărți, articole și documente despre grupul „General Ion Carlaonț”:
Cicerone Ionițoiu 1993, p. capitol „Pregătiri de luptă și la Craiova”, Partea a IV-a: Alecu ia conducerea mișcării de rezistență. Pregătiri de luptă și la Craiova. Maramureșul prezent în lupta pentru libertate.
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. „Ioan Carlaonț”. memorialsighet.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat în .
Enciclopedia României Online (). „Ion Carlaonț”. enciclopediaromaniei.ro (Enciclopedia României Online). Accesat în .
^Cărți, articole și documente despre grupul „Căpitan Grigore Brâncuși”:
Cicerone Ionițoiu 1993, p. capitol „Organizația de rezistență din județul Gorj”, Partea a IV-a: Alecu ia conducerea mișcării de rezistență. Pregătiri de luptă și la Craiova. Maramureșul prezent în lupta pentru libertate.
^Cărți, articole și documente despre grupul „Partizanii de la Arnota”:
Monica Grigore 2003, pp. 102-103, articol „Grupul Arnota – un episod al rezistenței anticomuniste românești din nordul Olteniei”.
Florian Banu 2006, pp. 299-314 (p.15 din pdf), articol „Mișcarea de rezistență armată anticomunistă din România - între negare și hiperbolizare”.
Puica Buhoci 2010, articol „Istorie și frauda (I). Caz Penal: cum au dispărut documente incriminatorii din Arhivele C.N.S.A.S. Un furt “garantat” de Academia Cațavencu. Documente”.
Puica Buhoci 2011, articol „Istorie și frauda (II). Cum a dispărut o delațiune din Arhiva C.N.S.A.S pentru a se deschide apoi un proces de calomnie”.
Istoria locală (). „Vâlcea în regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965)”. O uniune a bibliotecilor publice din județele Bihor, Brăila, Cluj, Vâlcea și Suceava, un proiect susținut de Universitatea din Illinois (SUA). istorielocala.ro (Istoria locală). Accesat în .
^Cărți, articole și documente publicate despre rezistența dobrogeană:
^Prin încheierea Tratatului de pace de la Paris, în 1947, între România și URSS, Basarabia (plus Ținutul Herța și Bucovina de Nord) de drept a trecut în mâinile sovietice.
^Cărți, articole și documente despre rezistența în Basarabia:
^ Celebrul lagăr de muncă forțată „Poarta Albă”, unde condamnații erau obligați să sape un canal între Dunăre și Marea Neagră, este cunoscut pentru faptul că a fost un lagăr al extenuării pentru mulți intelectuali. Un film care prezintă calvarul deținuților politici a imortalizat unul dintre cele mai monstruoase aspecte ale regimului comunist: Poarta Albă de regizorul român Nicolae Mărgineanu - Format:Harvsb
^Referințe bibliografice și documentare asupra crimelor Securității:
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței (). Fundația Academia Civică, ed. „Adriana Georgescu (23 iulie 1920-29 octombrie 2005)”. memorialsighet.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat în .
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței (). Fundația Academia Civică, ed. „Adriana Georgescu”. memorialsighet.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat în .
^Ionuț Țene (). „Aurora Liiceanu: O abordare psihologică a rezistenței anticomuniste din Munții Făgăraș”. Nici până astăzi nu există construit de către autorități un mare monument al partizanilor anticomuniști în Munții Carpați, fapt ce dovedește că din punct de vedere al „duratei istorice lungi” regimul post-decembrist este doar o continuare sub o altă formă „europeană” a regimului securității și structurilor partidului comunist. Rănile memoriei sunt adânci și vii la Nucșoara. napocanews.ro (Napoca News). Accesat în .
Gautier Demouveaux (). „Cette Roumanie qui regrette Ceausescu” [Această Românie care-l regretă pe Ceaușescu] (în franceză). express.fr (L'Express). Accesat în .
Georgiana Arsene (). „De ce nu putem fi complet europeni (Opinii)”. Regulile economiei se piață și ale capitalismului, interpretate strict, au împins România în criză, la distanță de criza economică mondială. Este vorba despre o criză a valorilor și a orientării. Acesta este și motivul pentru care din ce în ce mai mulți români regretă foștii lideri comuniști. ziare.com (Ziare.com). Accesat în .
^Cazul lui Leonida Bodiu. Un luptător judecat și condamnat după ce a fost executat ilegal de Securitate. Săpăturile făcute în 2009 au demascat minciuna și falsul în acte întreprinse de autorități și Securitate :
Florian Banu 2005, pp. 375-392, articol „Adevăr și ficțiune în documentele Securității”.
Cristina Cornilă (). „S-a inaugurat monumentul partizanilor”. La 25 de ani de la căderea unui regim blamat de întreaga țară, Făgărașul are în sfârșit un monument al Rezistenței anticomuniste în memoria celor care s-au opus dictaturii impuse. Acesta a fost inaugurat duminica trecută în prezența oficialităților municipale, a preoților bisericești de toate confesiunile, a istoricilor, a supraviețuitorilor închisorilor comuniste, a urmașilor acestora, a elevilor și a cetățenilor obișnuiți. bunaziuafagaras.info (Bună Ziua Făgăraș). Accesat în .
Radu Petrescu-Muscel (). „Unde sunt străzile cu numele eroilor anticomuniști? Dar unde este statuia Elisabetei Rizea din București, pentru care s-au strâns sute de milioane?”. Potrivit unei declarații publice, Asociația Civic Media se alătură domnului Radu Petrescu-Muscel în susținerea denumirii străzilor din orașele României cu numele eroilor anticomuniști. Reamintim în acest context că banii strânși pentru ridicarea unei statui a eroinei Elisabeta Rizea au dispărut în aer, după o fugară călătorie în contul bancar al unui escroc deghizat în jurnalist. Nici astăzi, la 25 de ani de la „căderea comunismului”, în capitala României nu există un monument dedicat eroilor rezistenței armate anticomuniste - un fenomen unic în lume prin amploarea sa - afirmă Asociația Civic Media, în prezentarea articolului reprodus aici de pe pagina sa de Facebook, CivicMedia.Romania. ziaristionline.ro (Ziariști online). Accesat în .
Lavinia Stan 2006, pp. 383-408, articol "The vanishing truth? Politics and memory in post-communist Europe".
Lavinia Stan 2006, pp. 135-156, articol "Lustration in Romania: The Story of a Failure".
Lavinia Stan 2009, pp. 1-13, articol "Truth Commissions in Post-Communism: The Overlooked Solution?".
Lavinia Stan 2009, pp. 3-13, articol "Alegerile parlamentare din 2008: vin vechi în sticle noi".
Lavinia Stan 2012, pp. 274-295, articol "Witch-hunt or moral rebirth? Romanian parliamentary debates on lustration".
^Florian Banu 2006, pp. 299-314, articol „Mișcarea de rezistență armată anticomunistă din România - între negare și hiperbolizare”. și Georges Diener 2001, p. 137, articol „Résistance populaire et maquis en Roumanie (1945-1965)”.
^Grupurile de luptători au supraviețuit până în 1958, ultimii partizani izolați din munți fiind anihilați la începutul anilor 1960. În 1977 a fost capturat Ion Gavrilă Ogoranu, care trăia în clandestinitate din 1955, într-un sat din Câmpia Transilvaniei. În 1978, Grigore Sandu, aflând despre amnistia acordată membrilor rezistenței, se predă autorităților, după 23 de ani de clandestinitate petrecuți în pădure.
^Multe date istorice precise se cunosc de la sfârșitul anilor 1990, începutul anilor 2000: Dorin Dobrincu 2006, pp. 2-23, Rezistența armată anticomunistă din România (1944 - începutul anilor '60) / Introducere.
^Ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940, urmare logică a Pactului germano-sovietic somează România să evacueze Basarabia și Bucovina septentrională. Regele Carol II al României cedează și teritoriile sunt invadate de armata sovietică.
^Ascultarea telefoanelor, violarea corespondenței, monitorizarea sistematică a țării, teritorială, instituțională și profesională, arestările arbitrare.
^Autorizațiile și diversele vize prealabile sunt necesare pentru schimbarea domiciliului, a rezidenței în interiorul țării, ba chiar și pentru călătoriile în străinătate. Pașaportul fiecărui cetățean este păstrat de poliția politică.
^Două legi emblematice (printre altele) au asigurat astfel epurarea socială și politică în două mari profesii liberale, arhitectura și avocatura:
Legea nr. 3 din 17 ianuarie 1948, proclamă disoluția baroului român și instaurarea unui «Colegiu al avocaților României». Este vorba despre dezmembrarea baroului tradițional și de înlocuirea sa cu un sistem ce împiedica pe orice avocat indezirabil de a-și exercita meseria în noua republică socialistă, în special prin înființarea unei comisii interimare de epurări. Cf. articolelor 6, 7, 9, 10, 11 și 13. - LEGE nr. 3 din 17 ianuarie 1948 pentru desființarea Barourilor și înființarea Colegiilor de Avocați din România.
Decretul-lege nr. 627 din 31 iulie 1945 pentru purificarea cadrelor Colegiului arhitecților. În ansamblul, decretul n-avea decât un singur obiectiv asumat: selectarea dintre arhitecții existenți a celor care vor putea să-și exercite profesia cu condiția aplicării filtrelor de natură politică sau discreționară - DECRET-LEGE nr. 627 din 31 iulie 1945 pentru purificarea cadrelor Colegiului arhitecților din România.
^Aici putem face precizări asupra soartei rezervate arhitecților. Majorității arhitecților cunoscuți sau aparținând unei clase sociale înstărite, precum și studenților «burghezi» de la școala de arhitectură din București li s-a interzis exercitarea profesiei, respectiv li s-au întrerupt studiile. O parte dintre ei au fost trimiși în închisoare și în lagăre de muncă (unde unii au murit) sub tot felul de pretexte și de acuzații fără fond, cum ar fi activitate subversivă, rebeliune sau chiar trădare. Cei care au fost îndepărtați de meseria lor vor fi adesea reduși la o luptă pentru supraviețuire, ajutați de familiile lor atunci când era posibil. Referință bibliografică: Vlad Mitric-Ciupe 2013.
^Evaluarea numărului Legionarilor de către doi istorici, unul expert în mișcări fasciste sau naziste, iar celălalt cu privire la România și mișcarea legionară:
Cifrele avansate de istoricul german Armin Heinen sunt de 34.000 de cuiburi în 1937 (celula legionară) și 300.000 membri în 1940. Sursă: Armin Heinen 2006, pp. 256 și 425.
Pentru Traian Sandu, care folosește aceleași date ca Armin Heinen, cifrele depășesc această estimare deoarece compară numărul de votanți din decembrie 1937 (478.368 alegători reprezintă 16% din voturi și a treia forță politică a țării) cu sociologia și compoziția mișcării, în care erau numeroase femei, precum și mineri, categorii care nu aveau drept de vot. Astfel, el consideră că cifra depășește cu mult numărul de votanți. În consecință, nu este improbabil să fi fost mai mulți de 500.000 de legionari în 1937 și probabil, dacă nu chiar mai mulți, în 1940. Sursă: Traian Sandu 2014, pp. 16 și 297, capitul „Sociogéographie militante et électorale : calcul de la ‘rentabilité militante’ légionnaire”.
^În 1945, Ana Pauker, ministrul afacerilor externe și Teohari Georgescu, ministrul de interne, au semna un pact secret de neagresiune cu mișcarea legionară condusă de Nicolae Pătrașcu, intrată între timp în clandestinitate. Sursă: Robert Levy 2002, p. 67.
^În 1945, numărul exact nu este cunoscut cu precizie. După unele surse, la sfârșitul anului 1944 acesta se situa între câteva sute și câteva mii, fără a socoti simpatizanții. În 1933, potrivit datelor Komintern-ului, partidul, constrâns la clandestinitate din 1924, număra 1655 de membri. Sursă: Ioan Chiper (). „Considerations on the Numerical Evolution and Ethnic Composition of the Romanian Comunist Party, 1921-1952”. Arhivele Totalitarismului (în engleză). București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (34-35): pp. 89–98. ISSN1221-6917.Mentenanță CS1: Text în plus (link)
^Un banc reprezentativ pentru epocă povestește cu, în primii ani ai comunismului, un bucătar care își caută o slujbă se prezintă în fața tovarășilor de la Agenția pentru plasarea forței de muncă, dar se întoarce acasă fiind refuzat. Soția sa îl chestionează: „Ce te-au întrebat? – Dacă am lucrat pentru legionari, răspunde el. - Și tu ce le-ai zis? - Că da, ce puteam să le zic? - Ce neîndemânatic! Ar fi trebuit să spui că nu, îi răspunde ea. - Cum aș fi putut să neg, femeie? Ei erau toți acolo!” - Sursă: Dana Maria Niculescu-Grasso 1999.
^Catehismul a fost predat în orele săptămânale de religie în școlile publice.
^A doua biserică din România, în 1945, număra 1,5 milioane de membri.
^Stalin a pus în aplicare aceeași politică în România ca și în Ucraina în 1945-1946, pentru a distruge orice altă biserică decât Biserica Ortodoxă, care era ea însăși controlată și infiltrată total de poliția politică. Biserica Ucraineană Unită a fost principala victimă:
^Un raport de sinteză redactat de Securitate la 10 noiembrie 1949 descrie relațiile dintre mișcările legionare și Anglo-americani între 1944 și august 1949.
^După 1949, Horia Sima, refugiat în Germania, va intra în contact cu serviciile secrete militare britanice pentru a pregăti grupuri de voluntari.
^Nici unul dintre ei nu făcea parte din mișcarea legionară.
^La C.N.S.A.S exista numeroase documente pe acest subiect, astfel cum actul de acuzare din 1953. Sursă: Act de acuzare nr. 1343, Republica Populară Română Procuratura Militară Teritorială București, 3 octombrie 1953, C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 1335, vol. 5, f. 1-13.
^Unele surse de informare descriu legături între spionul sovietic și eșecul operațiunilor CIA în România, dar aceasta este doar o ipoteză nedovedită. Majoritatea istoricilor consideră că tinerețea și lipsa de experiență a serviciilor de informații americane, coroborate cu un teren deosebit de ostil monitorizat de autoritățile comuniste, au fost cauza acestor eșecuri:
Cicerone Ionițoiu 1993, Partea a V-a: Rezistența din munții Făgărașului de pe versantul nordic - capitol „1953”.
Cicerone Ionițoiu 1993, Partea a X-a: Moldova pe drumul crucii. Vrancea. Parașutiștii. Berna - capitol „Parașutiștii”.
^Buda Ion, Corlan Aurel, Coman Ion (învățător), Dincă Gheorghe (inginer), Golea Ion (student), luhasz Ion (student), Pop Gavrilă, Popovici Mircea (student), Samoilă Ion, Tănase Alexandru, Tartler Erich (agricultor), Tolan ion (muncitor mecanic) și Vlad Minai (student) care nu a fost parașutat.
^ abcO condamnare a comunismului bazată pe munca exhaustivă a unor istorici și cercetători de renume. Deși imperfect și contestat în anumite puncte, raportul comisiei are meritul de a oferi o imagine reală a comunismului și a crimelor sale împotriva poporului român, a culturii sale, a patrimoniului său istoric, arhitectural și cultural, precum și a consecințelor dezastruoase asupra economiei și bazei sale industriale - Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România 2006, pp. 319-332, capitol „Rezistența armată anticomunistă”.
^C.N.S.A.S - Informații recuperate grație dosarele soției sale, Olimpia Puiu, în care figurează o listă de referințe la dosarele legate de Gogu Puiu: Dosar nr. 12512, Vol 2 ; Dosar nr. 170 Vol 1 ; Dosar nr. 1532 / Constanța / Vol 1 ; Dosar nr. 1406 / Vol. 1,2,3,4,5 ; Dosar nr. 12636 Vol 1,2. În aceste dosare a fost descoperită o declarație dactilografiată, înregistrată de Securitate și datată 24/06.1947. Ea dă numeroase informații asupra parcursului ei - Declarație este disponibilă in extenso pe site-ul gogupuiu.ro: Declarație dată de Gogu Puiu în cadrul anchetei declanșate de întoarcerea sa în România, în aprilie 1947.
^C.N.S.A.S - Dosar nr. 22.229 ; Dosar nr. 54217, Vol I Fond Op Puiu Gheorghe ; Dosar nr. 74561, Puiu Gheorghe - zis Gogu.
^Peste 30 de ani, dacă ținem cont de faptul că șeful lui, Ion Gavrilă Ogoranu, (student la facultatea de agronomie în 1948) a scăpat de Securitate până 1976.
^Vezi cele șapte cărți scrise de Ogoranu Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc (Les sapins se brisent mais ne ploient pas au vent), publicate între 1993 și 2007.
^Primul va face ani lungi de pușcărie; al doilea, Ion Gavrilă, va fi prins în 1976, dar a fost eliberat datorită faptului că pedeapsa se prescrisese (membrii rezistenței beneficiind în acel moment de o amnistie). Gavrilă era urmărit îndeaproape și bine controlat. În ceea ce privește ideea că Președinte american Nixon l-ar fi salvat pe Gavrila Ogoranu de execuție, nu exista nici o urmă sau probă la Arhivele Naționale care să certifice că, la vizita lui Nixon în 1969, cineva din stafful român sau american a avut vreo discuție pe aceasta tema.
^Numit și „Partizanii Majestății Sale Regele Mihai I” sau „Armata Albă” sau „Garda Albă”.
^Numit și Partizanii României Mari, Vulturul Negru sau Bastionul Negru.
^Securitatea a dorit să îl prezinte pe Spiru Blănaru, legionar și etichetat drept „fascist”, ca fiind șeful acestei rețele, de unde și numele pe care îl întâlnim frecvent: gruparea Spiru Blănaru. Cu toate acestea, documentele găsite în arhive nu lasă nici o urmă de îndoială cu privire la faptul că adevăratul șef era notarul Gheorghe Ionescu, căpitan în rezervă cu experiența războiului. Blănaru nu făcuse războiul și în acea perioadă își încheia studiile de drept. Soldat cu merite deosebite („Fruntaș T.R.”), el era prea tânăr ca să coordoneze un grup - Sursă: Adrian Brișcă, Rezistența armată din Banat (1945-1949) vol. I, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2004, p. 61, ISBN: 973-86654-2-6 - (referință cărții pe site-ul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului)Arhivat în , la Wayback Machine.
^Diverse ortografii se găsesc în documentele existente: Hazmei, Harsmei, Harșmei, Hașmei, Hojmei, Hojnei.
^ abcStatistici extrase dintr-un raport al Direcției Generale a Securității Poporului, din 1951: pe un eșantion de 804 persoane arestate ca membru sau susținător al unuia dintre cele 17 grupări de rezistenți din munți:
- Georges Diener 2001, p. 137, articol „Résistance populaire et maquis en Roumanie (1945-1965)”.
- Florian Banu 2006, pp. 299-314, articol „Mișcarea de rezistență armată anticomunistă din România - între negare și hiperbolizare”.
^Toate studiile și articolele majore pe subiectul rezistenței ajung la aceeași constatare: chiar dacă au avut loc întruniri la București sau în alte orașe mari, nu s-a putut iniția și dezvolta nici o mișcare organizată în altă parte decât în pădurile dese din munți:
^Cu excepția operațiunilor de parașutare a rezistenților, organizate de NATO între 1951 și 1953, care, de altfel, au rămas fără rezultate.
^Securitatea a fost înființată în august 1948. Până atunci a funcționat „Siguranța”.
^ abAbia în 2013 (cu câteva excepții rare, cum ar fi Nicolschi în anii 1990), și sub presiunea presei și a asociațiilor de apărare a victimelor comunismului, au fost deschise anchete asupra unui număr restrâns de torționari, criminali în uniformă:
Florian Banu 2003, articol „‘Strămoșii’ Securității - structuri de poliție politică din România în perioada 23 august 1944-30 august 1948”.
Serie de articole publicate de ziarul Gândul, din 2013, despre torționarii încă în viață. În asociere cu IICCMER, ziarul a dezvăluit publicului larg existența și crimele lui Visinescu:
Ca urmare a reportajului din „Memorialul durerii” despre Alexandru Nicolschi (pe numele său real Boris Grunberg), difuzat în 1991 (Lucia Hossu-Longin 1991. ), și la sesizarea Asociației foștilor deținuți politici din România (AFDPR), Procurorul General deschide o anchetă penală în cazul fostului securist, în toamna aceluiași an. Nicolschi a fost printre puținii anchetați de justiție, dar procesul nu a ajuns nici măcar până la prima înfățișare, căci securistul Alexandru Nicolschi a decedat cu o zi înainte, pe 16 aprilie 1992. Conform unui articol scris de Vladimir Tismăneanu și apărut pe Contributors.ro la 11/05/2011, generalul Nicolschi a fost unul dintre cei mai îngrozitori torționari ai sistemului comunist: Vladimir Tismâneanu (). „Macabrul general Nicolschi : O viata dedicata crimei”. contributors.ro (Contributors.ro). Accesat în . Dosarul complet al torționarului poate fi consultat la IICMER (Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc), publicat la 25/03/2011, unde se găsește și un studiu realizat de același institut: IICCMER, Mihai Burcea & Marius Stan 2011.
^Listă non exhaustivă, căci există și alte institute care lucrează pe această temă, dar a căror specializare nu este comunismul:
^Revocări și numiri politice ale șefilor de instituții românești legate de studiile pe tema comunismului, cât și principalele proteste sau polemici pe tema aceasta:
La 13/02/2010: Cristian Preda consideră că scandalul provocat de istoricul Marius Oprea nu se referă la interpretarea comunismului, ci la poziția instituțională pe care o ocupă acesta în cadrul unei structuri guvernamentale, mai exact la conducerea Institutului de Cercetare privind Crimele Comunismului: Camelia Badea (). „C. Preda: Marius Oprea apară eternizarea sa într-un post creat de PNL pentru el”. ziare.com (Ziare.com). Accesat în .
la 25/02/2010: Lucia Hossu-Longin afirmă că Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și-a pierdut competențele de a-i identifica pe cei responsabili de sistemul comunist represiv. Lucia Hossu-Longin regretă că o hotărâre de guvern a lipsit Institutul de atribuțiile sale de a-i identifica pe cei responsabili pentru sistemul comunist represiv și de a transmite procurorilor infracțiunile comise de aceștia. Lucia Hossu-Longin est membre de la direction de l'Institut et en était alors la secrétaire générale. Lors de la restructuration des agences gouvernementales, l'Institut d'investigation des crimes du communisme a été fusionné avec l'Institut pour le souvenir des exilés roumains. Depuis lors, un conflit public a éclaté entre les historiens Marius Oprea et Vladimir Tismaneanu au sujet de l'avenir de cette institution fusionnée.
Marius Oprea, fost director al ICCR și acum director interimar al noii instituții, a declarat public în mai multe rânduri că Vladimir Tismăneanu dorea să-l demită - „ICCR "și-a pierdut atribuțiile"”. romania-actualitati.ro (Radio România Actualitați). . Accesat în .
La 04/03/2010: Marius Oprea este demis din postul pe care îl ocupa în fruntea IICCMER. Guvernul decide reorganizarea IICCMER. Este a doua intervenție a executivului român după fuziunea din 2009, când IICCR a fuzionat cu Institutul Memoriei Exilului Românesc. Articol de Alina Neagu pe ziarul HotNews.ro, la 28/02/2010 - Marius Oprea: Am aflat din Monitorul Oficial ca am fost demis de la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, ma așteptam la asta. Decizia provoacă numeroase proteste din partea unor personalități ale societății civile: Asociația Pro Democrația, Active Watch - Agenția pentru Monitorizarea Presei, Transparency International România și Centrul de Resurse Juridice : Observator cultural 2010, articol „Marius Oprea a fost demis din fruntea IICCMER!”.
La 18/12/2012: Angajați ai IICCMER se plâng de faptul că directorul institutului i-a amenințat cu moartea și i-a supus la tratamente discreționare. Ei reproșează, de asemenea, lipsa unei strategii de cercetare și de investigare pe termen mediu și lung, dar și lipsa unei strategii manageriale: Andreea Udrea (). „Angajații IICCMER se plâng de amenințări cu moartea și tratamente discreționare din partea conducerii instituției”. evz.ro (Evenimentul Zilei). Accesat în .
La 26/03/2013: Scrisori deschise ale salariaților IICCMER care cer demisia Președintelui, pe care îl acuză de practici abuzive și discriminatorii, ca reacție la o scrisoare trimisă anterior conducerii de reprezentanții personalului, în decembrie 2012. Andrei Muraru este acuzat de autoritarism, căci pare să fie inițiatorul multor demersuri ilegale în domeniul dreptului muncii. Angajații au depus o plângere penală împotriva a doi membri din conducere, acuzați că au făcut uz de violență verbală și fizică: Cezara Ionescu (). „Angajații IICCMER cer DEMISIA președintelui executiv al institutului”. romanialibera.ro (România Liberă). Accesat în .
La 13/06/2013: Comunicat privind protestul angajaților IICCMER împotriva Președintelui Andrei Murar. Acesta este acuzat că încalcă drepturile salariaților și ale sindicatului, pentru a face din IICCMER un fief personal, în serviciul propriilor ambiții politice: Dumitru LĂCĂTUȘU (). „Despre Andrei Muraru, șeful de la IICCMER”. lapunkt.ro (LaPunkt.ro). Accesat în .
La 16/10/2013: Răsturnare de situație surprinzătoare: istoricul și directorul IICCMER apără un fost securist, pe care îl denunțase cu 9 ani în urmă. Explicația se află în lectura politică a evenimentelor: Oprea este membru al PNL, aliat cu PSD în cadrul USL, formațiune căreia îi aparține fostul securist: Brasov News (). „Un caz incredibil de trist: Marius Oprea, aparatorul securistului tortionar Paraschiv”. brasovnews.blogspot.ie (BrasovNews). Accesat în ., precum și articolul în reviste Revista 22Revista 22 2013, articol „Marius Oprea apară în instantă securiștii. Istoricul a pledat ca martor în favorea fostului ofițer Nicolae Paraschiv”.
^Instituții fragilizate de dependența lor politică:
La 03/04/2006: Crearea IICCR și desecretizarea arhivelor Securității răspund mai degrabă unor manevre politice decât unei dorințe reale de a privi trecutul în față și de a face lumină asupra moștenirii comuniste din România: Ion Cristoiu (). „Politicianismul anticomunismului”. jurnalul.ro (Jurnalul Național). Accesat în .
La 09/03/2010: Înlocuirea, prin decizie guvernamentală, a lui Marius Oprea la conducerea IICCMER, cu Vladimir Tismăneanu, alături de unele modificări în statutul instituției provoacă o undă de șoc în apele tulburi ale jurnalismului românesc. Implicarea statului în funcționarea unei instituții de acest tip este o greșeală, astfel de instituții ar trebui să funcționeze sub egida Academiei Române sau a Universității: Andrei Cornea 2010, articol „Anticomuniști cu un singur ochi”.
La 23/10/2013: institutele de cercetare sunt manipulate de puterea politică și se complace în efecte produse de anunțuri nefundamentate, transmise de media în căutare de senzațional. Munca din domeniul istoriei și al memoriei este discreditată. Ca răspuns la o listă cu 35 de nume despre care IICMER a vorbit, dar pe care refuză să le facă publice, autorul dă o listă exactă cu 35 de responsabili reali din sistemul penitenciar și de reprimare al regimului comunist român: Mihai Burcea (). „IICCMER și politica de partid a memoriei. Memoria noastră : utilizare bună vs. utilizare rea”. Mihai Burcea este istoric cercetător (Doctorand la facultatea de Istorie a Universității București și co-autor al volumelor I și II din „Dicționar al ofițerilor și angajaților civili ai Direcției Generale a Penitenciarelor: aparatul central 1948-1989”). contributors.ro (Contributors.cro). Accesat în .
^Cărții și Articole ce subliniază absența schimbării în societatea românească și imunitatea de care beneficiază foștii membrii de Securitate, unii dintre ei ocupând în 2014 funcții politice importante:
Ion Longin Popescu (). „ROUMANIE. La révolution n'a pas eu lieu” [România. Revoluția n-a avut loc]. A fost nevoie de greva foamei ținută de un om hotărât pentru ca să asistăm la ridicarea unui colț al vălului ce acoperă responsabilitatea pentru morții din 1989, un adevăr care sperie un număr important de oameni dintre cei care ocupă funcții publice chiar și azi. Acești instigatori, complici și criminali din decembrie 1989, dintre care unii sunt încă în posturi de decizie, influențează de ani de zile desfășurarea anchetelor. Articolul lui Ion Longin Popescu, apărut în Formula AS și tradus din română (în franceză). courrierinternational.com (Courrier international). Accesat în . - #invoke:citation/CS1 WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
^Reciclarea securiștilor în societatea românească:
Format:Harvnb WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
^Articole despre mutația comuniștilor și securiștilor în România:
Format:Harvsp WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
^Omniprezența securiștilor, a foștilor comuniști influenți, sau a rudelor acestora în sferele de putere ale statului îngreunează urmărirea penală a criminalilor comuniști. Situația este și mai evidentă atunci când PSD este la putere:
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
^Abia la 25 de ani după căderea lui Ceaușescu și a comunismului au avut loc primele urmăriri penale și procese ale criminalilor comuniști. Aceștia au fost persoane responsabile de sistemul penitenciar comunist, împotriva cărora au fost date mai multe mărturii condamnabile din partea supraviețuitorilor:
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
^În 2016 și 2017, Alexandru Vișinescu și Ion Ficior, torționari ai regimului comunist, au fost condamnați definitiv la 20 de ani de închisoare pentru crime împotriva umanității:
Format:Harvnb WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
^Articole importante disponibile din presa franceză și cea românească:
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
^Pensiile foarte mari de care se bucură foștii oficiali comuniști și ai Securității nu au fost niciodată puse la îndoială, în ciuda faptului că au jucat un rol activ într-un regim dictatorial care a ținut poporul român în frică, înfometat și în minciună: Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
^O anchetă internă a Securității din București, făcută în septembrie/octombrie 1950, dezvăluie falsificarea unui număr important de rapoarte ale biroului regional al Securității din Cluj. Execuții sumare (între 1948 și 1950) ale unor țărani bogați, care nu aveau nimic de a face cu „bandiții” căutați, sunt contrafăcute și prezentate drept lupte duse în munți contra adevăraților rezistenți: Format:Harvnb WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
^Se pare că o formă de frică îi afectează încă pe români, într-o oarecare măsură, și că reflexele adânc înrădăcinate înfrânează orice atitudine de protest sau orice punere sub semnul întrebării a unui trecut dureros pe care preferăm să-l uităm:
Format:Harvnb WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
^Nostalgia comunismului printre români, chiar și printre cei mai tineri:
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
^Articole de Delphine Saubaber și Marion Guyonvarch, publicat în revista L'Express:
Format:Harvnb WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Format:Harvnb WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
^Se estimează că unul din trei români a lucrat pentru Securitate.
^Astfel un senator PSD (social-democrați din PCR) a făcut scandal la sfârșitul lunii octombrie 2017 prin rescrierea istoriei. El acuză rezistența anticomunistă că a „slăbit România” și că a acționat „împotriva intereselor țării”:
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
^Această confuzie intenționată între legionari și membrii rezistenței anticomuniste a fost răspândită și în străinătate de către unii autori și analiști care acuză membrii rezistenței anticomuniste și pe toți românii ca fiind xenofobi și antisemiți prin însăși identitatea lor națională. O dovedesc, între altele, lucrările și articolele scrise de Alexandra Laignel-Lavastine, Daniel Dubuisson, Michael Löwy, Marc Semo, Leon Volovici sau Michel Winock:
Format:Citat carte WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Format:Citat carte WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Format:Citat revistă WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
^Din 1990, mai multe inițiative pentru a sărbători rezistența sau a interzice organizațiile și simbolurile comuniste au fost respinse de către parlamentarii români:
Ultimul proiect de lege care propunea instituirea unei zile de rezistență anticomunistă datează din 2016. A fost respins de majoritatea PSD (cei mai apropiați moștenitori ai comunismului) și însoțit de declarații uluitoare și scandaloase: Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large --> - Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large --> - Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Respingerea unui proiect de lege din 2015 privind interzicerea organizațiilor politice comuniste: Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
^Potrivit statisticilor Securității din 1951, dintre 804 de persoane arestate ca membri sau susținători ai unuia dintre cele 17 grupări de rezistență, legionarii au reprezentat 9,1% din ei.
^Format:Citat web WARNING: template omitted, post-expand include size too large -->
Acest articol prezintă pozițiile respective a doi istorici cunoscuți: Silviu Moldovan, director de cercetare la Consiliul Național al Arhivelor Securității, și Marcel Bartic, profesor de istorie la un colegiu privat și participant la dezvoltarea programului Istoria Holocaustului.
Silviu Moldovan consideră că, deși există riscul ca mesajele legionare să fie difuzate, acest lucru nu se întâmplă în prezent și că, pe de altă parte, cenzura nu are niciodată efectul dorit, amintind de perioada comunistă. Zoe Rădulescu, care conduce asociația „Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei”, s-a născut în închisoare în 1949. Mama ei, Olimpia, fusese capturată după moartea tatălui ei, luptătorul Puiu Gogu, într-un schimb de focuri cu Securitatea. Mama ei a fost condamnată pentru că nu și-a abandonat soțul, iar fiica lor s-a născut în închisoare. Și în acest context, noi, în 2024, am ajuns să o interzicem. Desigur, școlile nu trebuie să facă politică, este același principiu. Dar termenul „interzis” nu este unul fericit”, explică Silviu Moldovan. Istoricul consideră că fiecare luptător anticomunist trebuie judecat individual „după faptele și sufletul lui”. În fine, din punct de vedere juridic, meritele celor care au luat parte la rezistența anticomunistă din munți sunt recunoscute nu doar de istorici, ci și de o lege specială dedicată acestora. În termeni juridici, meritele celor care au luat parte la rezistența anticomunistă din munți sunt recunoscute nu numai de istorici, ci și de o lege specială dedicată acestora.
Pe de altă parte, Marcel Bartic, profesor de istorie în liceu, implicat în elaborarea programului de istorie a Holocaustului, este în favoarea interdicției, subliniind că cererile celor două asociații de a intra în școli vin pe fondul „unui reviriment al antisemitismului în România, în ultimii ani, al ideilor de extremă dreapta”. În opinia sa, „cele două organizații au un puternic caracter extremist și un mesaj extremist. Ele nu își au locul în școli. Aceste organizații nu își au locul printre copii”. Într-o perioadă atât de sensibilă, clarificările academice care ar putea distinge anticomunismul de legionarism ar trebui făcute nu la nivelul elevilor, ci la nivelul profesorilor de istorie. Pentru Marcel Bartic, specialiștii universitari și istoricii sunt cei care ar trebui să ia parte la dezbaterea publică, nu organizațiile purtând numele unor persoane care pot fi ușor asociate cu legionarismul.
^CICCR acționează pentru a identifica actele de violare a drepturilor omului în România comunistă, încurajează politicile instituționale având ca obiectiv o condamnare veritabilă a violărilor drepturilor omului și a crimelor comise în numele regimului comunist în România și susține toate inițiativele legislative, procedurile judiciare și cercetările științifice care au ca scop condamnarea penală și morală a acestor crime și abuzuri.
.svg){kind=small}
.svg)
