Minden emberi lény szabadon születik és egyenlő méltósága és joga van. Az emberek, ésszel és lelkiismerettel bírván, egymással szemben testvéri szellemben kell hogy viseltessenek.
Maghiara (magyar nyelv ['mɒɟɒr 'ɲɛlv]) este o limbă fino-ugrică, făcând parte din ramura ugrică a acestei familii. Cele mai apropiate limbi de maghiară sunt hantî (numită tradițional ostiacă) și mansi (numită tradițional vogulă). Este vorbită de aproximativ 12,6 milioane de persoane, 9,8 milioane locuind în Ungaria[2]. Există comunități maghiarofone în toate țările vecine cu Ungaria (România, Slovacia, Serbia, Ucraina, Austria, Croația și Slovenia), și de asemenea importante comunități apărute prin emigrare în Statele Unite, Canada, Israel etc.
Din cele aproximativ 12,6 milioane de vorbitori ai limbii maghiare, 9,8 milioane trăiesc în Ungaria, unde maghiara este limba oficială. Ca importanță numerică, a doua cea mai mare grupare de vorbitori se află în România (1.259.914)[3]. Aici maghiara poate fi folosită și în administrația locală, în localitățile unde populația de naționalitate maghiară are o pondere de peste 20%[4]. În Serbia (243.146 de vorbitori)[5], maghiara este limbă de folosință oficială în localitățile în care minimum 15% din populație este maghiară[6]. Și în localitățile din Slovenia (6.243 de maghiari)[7] în care există „comunități naționale” maghiare, limba maghiară este oficială[8]. În Slovacia (458.467 de maghiari)[9], în regiunea Transcarpatia din Ucraina (161.618 de vorbitori)[10], în Austria (25.884 de vorbitori)[11] și în Croația (10.231 de vorbitori)[12], maghiara are statut de limbă regională sau minoritară.
În afară de țările vecine cu Ungaria, în care maghiarii au statut de minoritate națională, mai trăiesc mulți vorbitori de limba maghiară și în emigrație. Cele mai mari comunități sunt în S.U.A. (86.406)[13], Canada (51.500)[14] și Israel (70.000)[15].
În perioada dintre secolul al XVI-lea și secolul al XVIII-lea, în Principatul Transilvaniei, limba maghiară devine pentru prima dată limbă de stat. Codurile de legiCompillatae Constitutiones Regni Transylvaniae (1671) și Approbatae Constitutiones Regni Transylvaniae (1677) sunt redactate în maghiară[16].
În secolul al XIX-lea se formează limba națională unitară și se fixează normele limbii standard, prin activitatea cărturarilor numită de „înnoire a limbii”, care tinde să elimine influențele latine și germane, și a Societății Științifice Maghiare, prin lucrările sale normative. Mai întâi în perioada 1844-1849, apoi definitiv în 1867, maghiara devine limbă oficială.
Sistemul fonologic al limbii maghiare standard este format din șapte perechi de vocale, una scurtă și una lungă per pereche, și din 25 de consoane, fiecare din acestea având o variantă scurtă și una lungă. Opoziția scurtă – lungă are valoare funcțională, adică sensul cuvintelor poate fi diferențiat prin cantitatea unei vocale sau a unei consoane.
Limba maghiară se caracterizează și prin armonie vocalică, adică, de regulă, un cuvânt conține numai vocale caracterizate printr-o trăsătură comună: sunt fie anterioare, fie posterioare.
Scrierea limbii maghiare este fonemică, aproximativ în aceeași măsură în care este și cea a limbii române.
În limba maghiară, accentul este tonic (numit și de intensitate), ca în română. Cuvintele relativ lungi pot avea mai multe accente, dintre care unul principal. Accentul unic sau cel principal cade totdeauna pe prima silabă a cuvintelor cu sens lexical deplin.
Caracterul aglutinant al limbii maghiare
Maghiara este o limbă aglutinantă, ceea ce constituie principala trăsătură care o deosebește de majoritatea celorlalte limbile indo-europene, dar o apropie de limbile din familia ei și de limbi din alte familii, precum turca și japoneza. Caracterul aglutinant constă în faptul că se alipesc morfeme unul la altul astfel încât este preponderentă delimitarea lor netă și exprimarea de către afixe a câte unui singur sens gramatical sau/și lexical, fără ca forma morfemelor să fie afectată.
Lingviștii care se ocupă de limba maghiară deosebesc în terminologie tipurile de sufixe. Sufixul lexical se numește képző, iar sufixele gramaticale sunt de două feluri. Cel care se adaugă la [Rădăcină și radical (lingvistică)|radical]] sau după un sufix lexical, și mai admite alt sufix după el, se numește jel „marcă, semn”. Astfel de sufixe sunt cele care indică pluralul și cele posesive. Sufixele care exprimă cazurile și cele care indică persoanaverbului, adică cele de tip desinență, se numesc ragok (singularrag). Se deosebesc de celelalte tipuri de sufixe prin faptul că nu mai admit alt sufix după ele.
Exemplu de cuvânt cu sufixe: házaimban „în casele mele”, format din rădăcina ház „casă”, vocala de legătură -a-, sufixul -i (care indică pluralul în cazul obiectelor posedate), sufixul -m (care indică persoana I singular a posesorului) și sufixul -ban (corespunzător prepoziției românești „în”).
Gramatică
Morfologie
Clasificarea cuvintelor din punct de vedere morfologic
Gramaticile limbii maghiare iau în seamă următoarele categorii gramaticale ale verbului: diateza, modul, timpul, numărul (singular și plural) și persoana. Față de limba română, lipsește categoria genului, la fel ca la celelalte părți de vorbire.
În general sunt luate în seamă cinci categorii de verbe corespunzătoare mai mult sau mai puțin diatezelor din gramaticile altor limbi: active, factitive, reflexive, reciproce, pasive, medii și potențiale[20].
Moduri verbale sunt considerate în gramaticile limbii maghiare numai cele numite predicative sau personale în gramaticile limbii române. În maghiară, acestea sunt indicativul, condiționalul și imperativul.
Modul indicativ are trei timpuri: prezentul, trecutul și viitorul. În secolul al XIX-lea existau încă mai multe timpuri trecute, dar a supraviețuit unul singur. Diferențele exprimate în română de imperfect, perfect compus și mai mult ca perfect sunt redate în maghiară prin prefixe verbale și prin context. Viitorul are de asemenea o singură formă.
Modul condițional are timpurile prezent și trecut. Poate avea și valoare de optativ, ca în română.
Modul imperativ are numai timpul prezent. În gramaticile limbii maghiare se consideră că are toate persoanele, având și valorile conjunctivului din română.
În gramaticile limbii maghiare, infinitivul, participiul și gerunziul nu sunt considerate moduri verbale, ci forme nominale ale verbului.
O caracteristică importantă a sistemului verbal maghiar este existența a două serii de conjugare în cazul verbelor tranzitive: conjugarea definită și conjugarea nedefinită.
Substantivul. Genul gramatical nefiind exprimat în limba maghiară, substantivul poate exprima numai genul natural, nici acesta totdeauna.
Categoria numărului este caracteristică substantivului, dar pluralul nu este exprimat totdeauna prin sufixul care îl indică de obicei.
În general se consideră că paradigma cazuală a maghiarei cuprinde 18 cazuri. Sistemul cazual al limbii maghiare este foarte bogat în ceea ce privește exprimarea raporturilor spațiale, deosebind prin trei cazuri diferite locul în care are loc un proces[21], cel spre care se face o deplasare și cel de la care se face o deplasare. Exemplu: a házban van „este în casă” – bemegy a házba „intră în casă” – kimegy a házból „iese din casă”.
Limba maghiară neavând adjectiv posesiv, posesia se exprimă cu ajutorul unor sufixe, unele care se adaugă la obiectul posedat și unul care se adaugă posesorului. Construcțiile prin care se exprimă posesia, posesorul și obiectul posedat fiind exprimate prin substantive, sunt următoarele:
Exemplu
Structură
Traducere literală
az ember háza „casa omului”
posesorul fără sufix + obiectul posedat cu sufixul posesiv
„omul casa sa”
Az embernek van háza „Omul are casă”
posesorul cu desinența -nak/-nek + verbul van „a fi” + obiectul posedat cu sufixul posesiv
„omului este casa sa”
A ház az emberé „Casa este a omului”
obiectul posedat fără sufix + posesorul cu sufixul -é (se omite verbul van)
„casa a omului”
Adjectivul calificativ prezintă particularitatea că nu se acordă în număr atunci când are funcția de atribut, ci numai în funcția de nume predicativ.
Numeralul cardinal are în general două forme, de exemplu három și hármas „trei”. Prima formă se folosește când se numără, ca atribut pe lângă un substantiv sau atunci când substantivul este subînțeles, precum și pentru a desemna o cifră într-un număr. A doua formă este denumirea cifrei sau a numărului respectiv. Gramaticile maghiare includ în categoria numeralului și așa-numitele „numerale nehotărâte”, cum sunt sok „mult(ă)”, kevés „puțin(ă)”, számos „numeros(oasă)” etc. Numeralul poate lua și forme adverbiale dacă i se adaugă anumite sufixe: öten „cinci” (numărul de persoane participante la o acțiune), kettesben „în doi” (intimitatea unor persoane limitată la numărul respectiv).
Ca trăsătură specifică a adverbului maghiar față de cel din română, este de menționat caracterizarea adverbelor de loc printr-un sistem triplu de exprimare a locului, ca la unele desinențe cazuale: locul spre care se efectuează o deplasare, locul unde are loc un proces și locul din care se efectuează o deplasare. Exemplu: be „înăuntru” (pe lângă verbe ce exprimă deplasarea către interior) – bent sau benn „înăuntru” (pe lângă verbe ce nu exprimă deplasarea) – bentről „dinăuntru” (pe lângă verbe ce exprimă deplasarea dinspre interior).
În funcție de părțile de vorbire pe care le pot înlocui, pronumele se împart în substantivale, adjectivale și numerale.
Se consideră tot pronume și ceea ce gramaticile românești consideră adjective pronominale.
Pronumele personale prezintă particularitatea că formele cazuale în afară de acuzativ nu se formează de la nominativ + o desinență cazuală, ci se folosesc desinențele cazuale, la care se adaugă sufixele posesive pentru obiectul posedat. Exemplu: én „eu”, nálam „la mine”, velem „cu mine” etc.
Spre deosebire de limba română, în maghiară există numai pronume posesive, nu și adjective pronominale posesive. Funcția acestora este îndeplinită de sufixe care se adaugă la obiectul posedat.
Verbe auxiliare sunt considerate a fi nu numai cele care formează timpuri verbale compuse, ci și cele aspectuale, modale și pragmatice. Tot în această categorie sunt incluse și verbele copulative. Mai există și verbe numite „cvasiauxiliare”, la care predomină sensul gramatical, dar au mai mult sau mai puțin și conținut noțional. Acestea pot fi, pe de o parte, verbe de modalitate și aspect, pe de altă parte, verbe numite „funcționale”, folosite în asociație cu părți de vorbire nominale care formal sunt complementele lor.
Formele nominale ale verbelor copulative sunt considerate părți de vorbire aparte în gramaticile limbii maghiare, la fel ca formele nominale ale verbului în general (vezi mai sus Verbul).
Singurul cuvânt asemănător cu o prepoziție este mint, dar numai atunci când are sensul „în calitate de”, de exemplu în Mint mérnök dolgozik. „Lucrează ca inginer.”
Adjectivele derivate din postpoziții sunt numai formal adjective, adică nu au sens lexical deplin, ci joacă rolul postpozițiilor din care provin, formând atribute din substantivul după care stau (exemplu: a fa alatti pad „banca de sub copac”).
Verbele maghiare sunt deseori prevăzute cu prefixe având o natură deosebită de cea pe care o au în română. Pe de o parte au și rol gramatical, și rol lexical, pe de altă parte, în unele cazuri sunt despărțite de verb, chiar plasate după acesta.
Conjuncțiile din limba maghiară au aceeași funcție ca cele din română.
În gramaticile limbii maghiare, particula este considerată cu totul diferit de accepțiunea ei din gramaticile românești. Este „un cuvânt gramatical care nu poate primi afixe, nu alcătuiește raporturi nici morfologice, nici sintactice cu alte cuvinte, nu poate fi parte de propoziție […]. Are funcția de a efectua operații asupra afirmației din propoziție […]; exprimă un raport modal, atitudinea vorbitorului (raportarea sa afectivă, volitivă, axiologică), sau marchează reacția vorbitorului la situația de comunicare, respectiv la una din componentele acesteia […].”[22]
Articolele luate în seamă de gramaticile maghiare sunt cel hotărât și cel nehotărât, având aceleași funcții ca cele din română.
Spre deosebire de gramaticile limbii române, în gramaticile limbii maghiare cuvintele de negație nu sunt incluse în clasa adverbelor, ci sunt considerate o parte de vorbire aparte din categoria cuvintelor funcționale.
Aceste cuvinte, printre care nu se includ verbele, se caracterizează prin faptul că pot constitui singure propoziții neanalizabile.
În afară de interjecții și onomatopee, prezente și în gramaticile limbii române, în cele maghiare se iau în seamă și alte două categorii de cuvinte.
Cuvântul propoziție de interacțiune este folosit pentru a interacționa cu destinatarul comunicării. În această categorie intră formule de salut (szervusz „salut, bună”), cuvinte afirmative (igen „da”), cuvinte negative (nem „nu”) și cuvinte injonctive (rajta! „hai!”).
Cuvântul modalizator nu se află în raport sintactic cu nicio parte de propoziție, ci caracterizează atitudinea vorbitorului față de conținutul întregului enunț în care este folosit. Asemenea cuvinte sunt: talán „poate”, valószínűleg „probabil”, esetleg „eventual”, állítólag „zice-se” etc.
Prezentăm sintaxa limbii maghiare cu ajutorul terminologiei maghiare traduse în română. Părțile de propoziție sunt predicatul, subiectul, obiectul, complementul de loc, de timp, numeric, de stare, de origine, de rezultat, sociativ, de mod, de cauză, de scop, de relație, de grad/măsură, instrumental, de atribuire și de comparație, complementele asemantice (sau permanente) și atributul[23].
În privința atributului este de menționat că acesta se plasează înaintea cuvântului determinat și în general nu se acordă cu el.
Topica în propoziție este foarte variată, în funcție de partea din propoziție care se dorește a fi scoasă în evidență.
Propozițiile coordonate pot fi legate între ele prin juxtapunere sau printr-o conjuncție. Coordonarea poate fi copulativă, adversativă, disjunctivă, consecutivă sau explicativă[24].
În fraza maghiară pot fi următoarele subordonate: subiectivă, predicativă, obiectivă, completive (de loc, de timp, numerică, de stare, de origine, de rezultat, sociativă, de mod, de cauză, de scop, de relație, de grad/măsură, instrumentală, de atribuire și comparativă), completivă permanentă, subordonate cu conținut semantic special (consecutivă, condițională, concesivă și comparativă) și subordonată atributivă[25].
O caracteristică a subordonatelor în maghiară este că de cele mai multe ori au în principală un antecedent exprimat printr-un pronume, iar subordonata întregește antecedentul.
Lexicul limbii maghiare este format în proporție de 8% din cuvinte moștenite, 7% cuvinte împrumutate, 80% cuvinte formate pe teren propriu și 5% cuvinte de origine necunoscută[26].
Mijloacele interne de îmbogățire sunt cele mai importante. Dintre acestea cele mai productive sunt crearea spontană de cuvinte (interjecții, cuvinte onomatopeice, creații expresive), formarea spontană de cuvinte prin derivare și compunere, precum și crearea conștientă de cuvinte prin derivare și compunere. Comparativ cu limba română, compunerea spontană și crearea conștientă de cuvinte au o pondere mult mai mare.
^Popis 2011 (Recensământ 2011), Zagreb, 2013, p. 12 (accesat la 19 aianuarie 2023).
^U.S. Census Bureau (tabelul Detailed Languages Spoken at Home and Ability to Speak English for the Population 5 Years and Over for United States: 2009-2013) (accesat la 28 august 2018).
hu Balogh, Judit, A mellérendelő összetett mondatok (Frazele cu propoziții coordonate), Keszler Borbála (coord.), Magyar grammatika (Gramatica limbii maghiare), Budapesta, Nemzeti Tankönyvkiadó, 2000, ISBN 963-19-2499-8, pp. 531–540 (accesat la 28 august 2018)
hu Bokor, József, Szófajtan (Părțile de vorbire), A. Jászó, Anna (coord.), A magyar nyelv könyve (Cartea limbii maghiare), ediția a VIII-a, Budapesta, Trezor, 2007, ISBN 978-963-8144-19-5, pp. 197–253 (accesat la 28 august 2018)
hu Gerstner, Károly, A magyar nyelv szókészlete (Lexicul limbii maghiare), Kiefer, Ferenc (coord.), Magyar nyelv (Limba maghiară), Budapesta, Akadémiai Kiadó, 2006, ISBN 963-05-8324-0, pp. 437–480
hu Kiss, Jenő, Nyelvjárások, regionális nyelvváltozatok (Dialecte, varietăți de limbă regionale), Kiefer, Ferenc (coord.), Magyar nyelv (Limba maghiară), Budapesta, Akadémiai Kiadó, 2006, pp. 517–548
hu Kugler, Nóra, A partikula (Particula), Magyar Nyelvőr, nr. 2, aprilie–iunie 1998
hu Tamásné Szabó, Csilla, Az Erdélyi Fejedelemség korának jogi nyelve (Limbajul juridic al epocii Principatului Transilvaniei), Erdélyi Múzeum, nr. 3–4, 2004 (accesat la 28 august 2018)
Sala, Marius; Vintilă-Rădulescu, Ioana, Limbile lumii. Mică enciclopedie, București, E.Ș.E., 1981, pp. 153–154
fr Szende, Thomas; Kassai, Georges, Grammaire fondamentale du hongrois (Gramatica fundamentală a limbii maghiare), Paris, Langues & Mondes – L'Asiathèque, 2001, ISBN 2-911053-61-3
huen Szita, Szilvia și Görbe, Tamás, Gyakorló magyar nyelvtan. A Practical Hungarian Grammar (Gramatică practică a limbii maghiare), Budapesta, Akadémiai Kiadó, 2010, ISBN 978-963-05-8933-8
Gancz, Andrei și Gancz, Margareta, Limba maghiară pentru tine. Manual de conversație, ediția a II-a, Iași, Polirom, 2016, ISBN 978-973-46-6479-5
fr Kassai, Georges și Szende, Thomas, Le hongrois sans peine (Limba maghiară fără dificultate), Chennevières-sur-Marne (Franța), Assimil, 2001, ISBN 2-7005-0144-6
ro Kassai, Georges și Szende, Thomas, Tanuljunk magyarul! (Să învățăm ungurește!), București, Teora, ISBN 973-20-0410-X
Ghiduri
Gancz, Andrei și Gancz, Margareta, Ghid al comunicării român-maghiar, Cluj-Napoca, Dacia, 2001, ISBN 973-35-1149-8
Kiraly, Francisc și Kiraly, Maria, Ghid de conversație român-maghiar, Timișoara, Helicon, 1993, ISBN 973-9133-83-5
Turcu, Eva, Ghid de conversație român-maghiar, București, EST, 1983
