Lactarius pyrogalus (Pierre Bulliard, 1792 ex Elias Magnus Fries, 1838) este o specie de ciuperci necomestibile din încrengătura Basidiomycota în familia Russulaceae și de genul Lactarius,[1][2] denumit în popor râșcovul cocoșului, bureți de alun sau bureți iuți.[3] Acest burete coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). În România, Basarabia și Bucovina de Nord crește în grupuri mai mari sau mici, pe soluri nutritive ușoare sau bogate in fier și azot, dar de asemenea pe cele argiloase, simbiontul preferat fiind alunul, dar se găsește câteodată și prin păduri de foioase sau mixte. Apare de la câmpie la munte, din (iunie) iulie până în noiembrie.[4][5] Epitetul soiului se trage din cuvintele grecești ((gr. πυρο=foc) și (gr. γάλα=lapte), adică „lapte de foc”.
Taxonomie
Deși specia a fost descrisă de mai mulți micologi cunoscuți sub diverse denumiri (vezi infocasetă), cu toate acceptate sinonim, numele binomial însă este cel creat mai întâi de omul de știință francez Pierre Bulliard ca Agaricus pyrogalus și publicat în 1792,[6] apoi redenumit de marele savant Elias Magnus Fries sub numele actual (2018), alăturându-l genului Lactarius, de verificat în cartea sa Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum din 1838.[7]
Pălăria: are un diametru de 5–10 cm, este destul de cărnoasă, fragilă, inițial ușor brumată gălbui la margine, boltită, pentru timp lung cu marginea răsfrântă spre picior, apoi din ce în ce mai aplatizată și adâncită în centru, la bătrânețe în formă de pâlnie. Cuticula este netedă, unsuros-lipicioasă, dar nu lucioasă, formând ocazional zone slabe ceva mai închise orânduite concentric. Coloritul variază mult: de la gri-gălbui și gri-măsliniu, peste gri-brun, până la brun-violaceu, devenind în vârstă gri-verzui. La tăiere pierde imediat foarte mult suc.
Lamelele: sunt subțiri, ușor arcuite cu lameluțe intercalate și muchii netede care stau în contrast cu alte specii ale genului distanțate, inițial mai degrabă aderate larg la picior, lungindu-se în vârstă și devenind slab decurente de-a lungul lui precum neregulat ondulate. Coloritul este gălbui până portocaliu, la bătrânețe ocru sau ocru-portocaliu.
Piciorul: are o înălțime de 4-8 cm și o lățime de 0,8-1,5 (2) cm, este neted, cilindric precum adesea îngroșat spre bază, unsuros, tânăr plin, apoi împăiat și la bătrânețe gol pe dinăuntru. Culoarea suprafeței este gri-albicioasă până gri-brună, dar mereu mai deschisă decât cuticula.
Carnea: este albicioasă fără a se decolora la leziune sau tăiere și destul de compactă și cărnoasă. Mirosul este foarte slab fructuos, amintind de mere, dar gustul în primul moment acru și amar care devine după câteva secunde extrem de iute. Iuțirea provine de la alcaloidul unei rășini numită piperină.
Laptele: care curge în abundentă este foarte iute și alb, necolorându-se în contact cu aerul sau după uscare.[4][5]
Caracteristici microscopice: are spori rotunjori până ovoidali, în forma unei picături, amiloizi (ce înseamnă colorabilitatea structurilor tisulare folosind reactivi de iod), hialini (translucizi), suprafața fiind presărată de negi mici turtiți de până la 0,5 µm într-o rețea incompletă, având o mărime de 8-10 x 7-8 microni. Pulberea lor este gălbuie. Basidiile cu 2-4 sterigme fiecare sunt cuneiforme și măsoară 45-50 x 8-10 microni. Cistoidele la muchii (celule de obicei izbitoare și sterile care pot apărea între basidii și himen, stratul fructifer) sunt fusiforme, ascuțite spre vârf asemănător unei lance, cu o mărime de 50-70 x 6-7 microni.[8]
Reacții chimice: Carnea se colorează cu fenol brun, cu sulfoformol după 30 de minute lila-roșiatic, laptele cu Hidroxid de potasiu repede galben-auriu până ocru-portocaliu, iar carnea galben de sulf, carnea cu guaiacol albăstrui, cu sulfat de fier imediat galben-rozaliu și cu tinctură de Guaiacum peste brun-rozaliu încet deschis gri-verzui.[9][10]
^Constantin Drăgulescu: „Dicționar de fitonime românești”, Ediția a 5-a completată, Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu 2018, p. 513, ISBN 978-606-12-1535-5, Denumire RO 1-3
^ abBruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 370-371, ISBN 3-405-12116-7
^Pierre Bulliard: „Herbier de la France ou, Collection complette des plantes indigenes de ce royaume etc..”, vol. 12, Editura Didot, Debure, Belin, Paris 1792, tab.. 529
^Elias Fries: „Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum”, Editura Typographia Academica, Uppsala (1836-1838), p. 339 [1]
^Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. VIII, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1928, p. 368
^Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 545, ISBN 3-85502-0450
^Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 4-a, vol. II/b 2 „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1978, p. 455
^Bruno Cetto : „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 376-377 - 2, ISBN 88-85013-25-2
^Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 362-363, ISBN 88-85013-37-6
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 376-377 - 1, ISBN 3-405-12081-0
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 364-365/1, ISBN 3-405-12116-7
^Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1993, p. 336-337, ISBN 88-85013-57-0 (editat postum)
^Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 370-371, ISBN 88-85013-37-6
^Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 384-385, ISBN 88-85013-25-2
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 304-305, ISBN 3-405-12124-8
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 380-381 - 2, ISBN 3-405-12081-0
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 312-313 - 1, ISBN 3-405-12124-8
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 368-369, ISBN 3-405-12116-7
^I funghi dal vero, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 356-357, ISBN 88-85013-37-6
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 466-467, ISBN 3-405-12116-7
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 370-371, ISBN 3-405-12116-7
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 306-307, ISBN 3-405-12124-8
^Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 446-447, ISBN 978-3-440-14530-2
^Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 177-180, ISBN 3-426-00312-0
Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas” ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
_Gray_571288.jpg)
_Fr_256398.jpg)
_Fr_244853.jpg)
