Lactarius aurantiacus

Lactarius aurantiacus sin.

Lactarius mitissimus

Caisa pădurii, burete gălbișor
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Russulales
Familie: Russulaceae
Gen: Lactarius
Specie: L. aurantiacus
Nume binomial
Lactarius aurantiacus
(Pers.) Gray (1821)
Sinonime
  • Agaricus testaceus var. aurantiacus Pers. (1801)
  • Agaricus aurantiacus (Pers.) Fr. (1821)
  • Agaricus mitissimus Fr. (1821) (1821)
  • Lactarius mitissimus Fr. (1838)
  • Galorrheus aurantiacus (Pers.) P.Kumm. (1871)
  • Galorrheus volemus (Fr.) P.Kumm. (1871)
  • Lactifluus aurantiacus (Pers.]]) Kuntze (1891)
  • Lactifluus mitissimus (Fr.) O.Kuntze (1891)
  • Lactarius subdulcis var. mitissimus (Fr.) Bataille (1908)
  • Lactarius aurantiacus var. mitissimus (Fr.) J.E. Lange (1928)
  • Lactarius aurantiofulvus (J.Blum) Bon (1985)
Modifică text Consultați documentația formatului

Lactarius aurantiacus (Christian Hendrik Persoon, 1821 ex Samuel Frederick Gray (1821) sin. Lactarius mitissimus (Elias Magnus Fries, 1838), din încrengătura Basidiomycota, în familia Russulaceae și de genul Lactarius,[1] este o ciupercă limitat comestibilă, denumită în popor caisa pădurii[2] sau burete gălbișor (bureți gălbișori).[3] Acest burete coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). În România, Basarabia și Bucovina de Nord crește solitar, dar și în grupuri mai mici, în păduri de conifere și mixte umbroase, preferat sub molizi printre perinițe de mușchi, foarte rar, de asemenea, sub brazi precum în cele de foioase pe lângă fagi. Specia se dezvoltă pe sol bazic proaspăt, nu prea gras și umed precum cu un nivel scăzut de azot, de la deal la munte, din august până la sfârșitul lui octombrie sau până la mijlocul lui noiembrie.[4][5][6][7]

Taxonomie

Samuel F. Gray

Primul care a descris buretele sub denumirea Agaricus testaceus var. aurantiacus a fost renumitul micolog sudafrican (Christian Hendrik Persoon în volumul 2 al operei sale Synopsis methodica Fungorum[8] din 1801, iar, în 1821, faimosul savant suedez Elias Magnus Fries l-a determinat specie autonomă chiar sub două nume, Agaricus aurantiacus și Agaricus mitissimus.[9] În 1838, tot Fries a schimbat numele generic în Lactarius adăugându-i epitetul mitissimus, de verificat în cartea sa Epicrisis Systematis Mycologici seu Synopsis Hymenomycetum.[10]

Dar, cu 17 ani în urmă, în 1821, micologul englez Samuel Frederick Gray determinase soiul deja sub taxonul Lactarius aurantiacus, anume în volumul 1 al marii sale lucrări A natural arrangement of British plants.[11]

Mulți micologi au preferat în urmare numele binomial Lactarius mitissimus a lui Fries, autorul fiind probabil văzut mai competent și renumit. Dar drept regulamentului privind prioritatea numelui mai vechi, denumirea lui Gray a fost stabilită nume binomial valabil, actual și în prezent (2018). Totuși, numele dat de Fries se găsește în multe lucrări și studii micologice până azi. Celelalte încercări de redenumire (vezi infocaseta) sunt valabile ca sinonime, dar, nefiind folosite, sunt neglijabile.

Descriere

Bres.: Lactarius aurantiacus
  • Pălăria: are un diametru de 4-6 (8) cm, este cărnoasă, la început convexă cu marginea răsfrântă spre picior precum un gurgui accentuat care se pierde cu vârsta, apoi devine plan-deprimată și adesea adâncită în centru. Cuticula netedă, nevărgată și puțin vâscoasă pe timp umed este colorată portocaliu, marginea în tinerețe portocaliu-gălbui.
  • Lamelele: sunt dese, cărnoase și nu prea înalte, aderate în unghi drept la picior, mai rar puțin decurente, unele câteodată ramificate, dar mereu cu lameluțe intercalate la margine. Ele sunt inițial de colorit ocru-gălbui, schimbând cu avansarea în maturitate peste galben-roșiatic la brun-portocaliu.
  • Piciorul: are o înălțime de 3-8 cm și o lățime de 0,8-1,2 cm, este cilindric precum ușor subțiat la bază, fragil și neted. Suprafața este în stadiu tânăr crem-gălbuie și slab brumată albicios, devenind mai târziu galben-portocalie cu dungi galben-maronie. Odată cu maturitatea devine gol pe interior. Nu prezintă inel.
  • Carnea: este gălbuie, destul de compactă în pălărie, dar foarte friabilă, cu miros de rozmarin, dar bătrân devenind neplăcut, amintind de cel de ploșnițe. Gustul este în primul moment mereu dulceag, dar diferă după scurt timp între plăcut și amar.
  • Laptele: latexul alb care curge foarte abundent este pricina amăriii. Nu se știe precis, de ce unele exemplare rămân savuroase, pe când altele dezvoltă un gust mai mult au mai puțin amar. Astfel Bruno Cetto de exemplu îl vede mai degrabă necomestibil, pe când micologii germani Hans E. Laux și Linus Zeitlmayr comestibil.[4][5][6][7] Jurnalul micologic german Der Tintling chiar diferențiază între Agaricus aurantiacus, crescător de sol acru precum necomestibil și Agaricus mitissimus, crescător de sol bazic și comestibil.[12]
  • Caracteristici microscopice: are spori aproape sferici, hialini (translucizi) reticulați, cu spini mici și coaste, având o mărime de 7.3-9,5 × 6.7-8.6 microni. Pulberea lor este albă. Basidiile cu 4 sterigme în formă de măciucă au o mărime de 40–55 × 7,5–13 microni. Cistoidele măsoară 45–80 (90) × 6,5–11 microni, cele pe muchii sunt mai mult sau mai puțin sterile.[13]
  • Reacții chimice: Coaja piciorului se colorează cu acid azotic imediat portocaliu, mai târziu gri-portocaliu, carnea cu fenol gri- roz până gri-liliaceu, cu guaiacol după 3 minute rămânând ocru-portocaliu, carnea și lamelele cu Hidroxid de potasiu după 10 minute deschis gri-ocru precum cu sulfat de fier gri-verzui-măsliniu și carnea cu tinctură de Guaiacum după 10 minute gri-verzui.[14][15]
  • L. aurantiacus, lamele, latex și picior
    L. aurantiacus, lamele, latex și picior
  • L. aurantiacus tânăr
    L. aurantiacus tânăr
  • L. aurantiacus matur
    L. aurantiacus matur
  • L. aurantiacus bătrân
    L. aurantiacus bătrân

Confuzii

Există multe specii asemănătoare, în majoritate necomestibile din cauza iuțirii (peste 20, de exemplu Lactarius hysginus,[16] Lactarius rufus),[17] Lactarius torminosus fiind în plus și ușor otrăvitor. O probă decide repede între cele comestibile respectiv necomestibile. Bureți cu lapte dulce alb pot fi mâncați. Aici câteva exemple de ciuperci cu lapte alb sau roșu: Lactarius camphoratus,[18] Lactarius corrugis,[19] Lactarius deterrimus,[20] Lactarius decipiens (iute),[21] Lactarius fulvissimus,[22] Lactarius hygrophoroides, (comestibil),[23] Lactarius piperatus,[24] Lactarius porninsis,[25] Lactarius pyrogalus,[26] Lactarius quietus,[27] Lactarius serifluus (necomestibil),[28] Lactarius subdulcis,[29] Lactarius subumbonatus (necomestibil), [30] Lactarius torminosus,[31] Lactarius volemus.[32]

Specii asemănătoare în imagini

  • Lactarius camphoratus
    Lactarius camphoratus
  • Lactarius corrugis
    Lactarius corrugis
  • Lactarius deterrimus
    Lactarius deterrimus
  • ! Lactarius decipiens !
    ! Lactarius decipiens !
  • Lactarius fulvissimus
    Lactarius fulvissimus
  • Lactarius hygrophoroides
    Lactarius hygrophoroides
  • !Lactarius hysginus!
    !Lactarius hysginus!
  • Lactarius porninsis
    Lactarius porninsis
  • ! Lactarius pyrogalus !
    ! Lactarius pyrogalus !
  • Lactarius quietus
    Lactarius quietus
  • ! Lactarius rufus !
    ! Lactarius rufus !
  • !Lactarius serifluus!
    !Lactarius serifluus!
  • Lactarius subdulcis
    Lactarius subdulcis
  • !Lactarius subumbonatus!
    !Lactarius subumbonatus!
  • !! Lactarius torminosus !!
    !! Lactarius torminosus !!
  • Lactarius volemus
    Lactarius volemus

Valorificare

Caisa pădurii ar trebui consumată numai în stadiu tânăr, pericolul amăriii fiind astfel mai mic. Dar, o ciupercă amară poate fi spălată sub apă curgătoare. După uscare cu un prosop, ea poate fi preparată asemănător ca lăptuca dulce.[7]

Note

  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ Constantin Drăgulescu: „Dicționar de fitonime românești”, Ediția a 5-a completată, Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu 2018, p. 512, ISBN 978-606-12-1535-5 Denumire RO 1
  3. ^ Zacharia C. Panțu: „Plantele cunoscute de poporul român”, Institutul de Arte Grafice și Editură MINERVA", București 1906, p. 348, Denumire RO 2
  4. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 352-353 - 2, ISBN 3-405-12116-7
  5. ^ a b Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 374-375, ISBN 88-85013-37-6
  6. ^ a b Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 446-447, ISBN 978-3-440-14530-2
  7. ^ a b c Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 178-180 ISBN 3-426-00312-0
  8. ^ C. H. Persoon: „Synopsis methodica Fungorum”, vol. 2, Editura Henricus Dieterich, Göttingen 1801, p. 432
  9. ^ Elias Magnus Fries: „Systema mycologicum, sistens fungorum ordines, genera et specia…”, vol. 1, Editura Officina Berlinoiana, Lundae 1821, p. 68 respectiv 69
  10. ^ Elias Magnus Fries: „Epicrisis Systematis Mycologici seu Synopsis Hymenomycetum”, Editura Typographia Academica, Upsala 1836-1838, p. 345
  11. ^ Samuel Frederick Gray: „A natural arrangement of British plants”, vol. 1, Editura Baldwin, Cradock & Joy, Londra 1821, p. 624
  12. ^ Jurnalul micologic „Der Tintling”
  13. ^ Fred Kränzlin: „Pilze der Schweiz”, vol. 6 – Russulaceae, Editura „Verlag Mykologia”, Lucerna 2005, p. 46, ISBN 3-85604-060-9
  14. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 554, ISBN 3-85502-0450
  15. ^ Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 4-a, vol. II/b 2 „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1978, p. 458
  16. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 372-373, ISBN 88-85013-25-2, ISBN 3-405-12081-0
  17. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 364-365-2, ISBN 3-405-12116-7
  18. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 180-182, ISBN 3-426-00312-0
  19. ^ Mycobank
  20. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 175-176, ISBN 3-426-00312-0
  21. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 384-385, ISBN 88-85013-25-2
  22. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 382-383, ISBN 88-85013-25-2
  23. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 380-381, ISBN 88-85013-25-2
  24. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 172-174, ISBN 3-426-00312-0
  25. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 352-353 - 1, ISBN 3-405-12116-7
  26. ^ J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, Münchenj, Berna Viena 1977, p. 210-211, ISBN 3-405-11568-2
  27. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 386-387, ISBN 3-405-12081-0
  28. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 388-389, ISBN 88-85013-25-2
  29. ^ J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, Münchenj, Berna Viena 1977, p. 208-209, ISBN 3-405-11568-2
  30. ^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 378-379, ISBN 88-85013-25-2
  31. ^ Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 176-178, ISBN 3-426-00312-0
  32. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 350-351, ISBN 3-405-11774-7

Bibliografie

  • Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. VIII, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1928
  • Bruno Cetto, vezi note
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Meinhard Michael Moser: „ Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externe