Lactarius glyciosmus (Elias Magnus Fries, 1818 ex Elias Magnus Fries, 1838) este o specie de ciuperci condiționat comestibile din încrengătura Basidiomycota în familia Russulaceae și de genul Lactarius.[1][2] O denumire populară nu este cunoscută. Acest burete destul de răspândit coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). În România, Basarabia și Bucovina de Nord trăiește pe sol umed, mai mult sau mai puțin proaspăt și acru, în grupuri de mai multe exemplare, numai sub mesteceni, în turbării înalte, păduri de foioase și mixte, acolo în locuri ierboase și pe mușchi, de asemenea, ocazional prin parcuri. Apare de la câmpie la munte, din (iulie) august până în octombrie (noiembrie).[3][4]
Taxonomie
Numele binomial a fost determinat de marele savant Elias Magnus Fries drept Agaricus glyciosmus în volumul 2 al operei sale Observationes mycologicae din 1818.[5], apoi, el însuși a transferat specia corect la genul Lactarius sub păstrarea epitetului, de verificat în cartea sa Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum din 1838,[6] fiind numele curent valabil (2020).
Toate celelalte încercări de redenumire precum variațiile descrise (vezi infocaseta) sunt acceptate sinonim, dar nefolosite.
Pălăria: are un diametru de 2–6 (8)cm, este destul de subțire, fragilă, inițial boltită cu marginea la început răsfrântă spre inferior și netedă, mai târziu aplatizată și slab adâncită, prezentând un gurgui mic central care dispare adesea cu avansarea în vârsta, iar la bătrânețe adâncită până în formă de pâlnie cu marginea atunci răsucită în sus. Cuticula, în tinerețe brumată fin, este uscată, dar pe vreme umedă lipicioasă, slinoasă, chiar ceva higrofană și fără zone concentrice. Coloritul variabil poate fi gri deschis, gri-roz, gri-brun brun-roz sau galben-maroniu, devenind crem la bătrânețe.
Lamelele: sunt subțiri, îndesate, nu bombate, cu muchii netede, lame neregulate și bifurcate, fiind la început aderate, mai târziu decurente la picior. Coloritul, mai întâi roz-albicioase până crem, devin cu timpul mai mult sau mai puțin ocru, în vârstă uneori pătate gri-brun.
Piciorul: are o înălțime de 3-6 cm și o grosime de 0,5-1cm, este neted, uscat și în partea de sus nu rar ușor brumat, zvelt, cilindric, inițial plin, apoi împăiat și la sfârșit gol pe dinăuntru. Coloritul suprafeței este asemănător celui al pălăriei sau ceva mai slab. Baza este aproape mereu învelită de un fetru miceliar. Nu prezintă o zonă inelară.
Carnea: subțire, moale și fragilă este albicioasă până deschis ocru-maronie, umedă brun-rozalie. Nu se decolorează, odată tăiată. Mirosul este în stadiu timpuriu aproape imperceptibil, dar repede aromatic, amintind de fulgi de cocos, iar gustul, în primul moment blând, devine repede suportabil iute.
Laptele: curge numai în tinerețea buretelui abundent, apoi doar foarte slab, este albicios, și nu se decolorează, gustul fiind mai întâi blând, apoi și el moderat iute ca carnea.[3][4]
Caracteristici microscopice: are spori rotunjori de 8-9 x 7–8 microni cu apicol și pereți groși, fiind amiloizi (ce înseamnă colorabilitatea structurilor tisulare folosind reactivi de iod), hialini (translucizi) și acoperiți cu crestături proporționate precum cu negi înalți de 0,5-1µm, ascuțiți, și reticulați. Pulberea lor este crem-albicioasă. Basidiile cu în mod normal 4 sterigme fiecare sunt clavate, măsurând 30-35 × 8-10 microni. Cistidelele (elemente sterile situate în stratul himenal sau printre celulele din pielița pălăriei și a piciorului, probabil cu rol de excreție) sunt fusiforme cu o dimensiune de 60-70 × 8-9 microni.[9] Muchiile eterogene prezintă pe lângă basidii o mulțime de cheilocistide (elemente sterile situate pe muchia lamelor) clavate, uneori umflate care măsoară 40-85 x 7-10 microni precum ceva mai puține pleurocistide (elemente sterile situate în himenul de pe fețele lamelor) cuneiforme până fusiforme, în vârf turtit ascuțite, de 40–75 × 7–12 microni. Pileocistidele (elemente sterile de pe suprafața pălăriei) numai puțin diferențiate au hife preponderent paralele, ocazional și slab ascendente, late de 3-12µm. Unele capete de hife sunt îndoite spre sus, altele ies în smocuri. Pereții hifelor sunt parțial slab gelatinoși și între ei sunt intercalate unele lactifere.[10][11]
Specia neotrăvitoare care are un miros dulcișor nu prea puternic de cocos și un gust moderat iute este discutată divers în cea ce privește comestibilitatea ei. Majoritatea micologilor europeni din Europa Centrală și cea de Sud o declară necomestibilă, pe când cei din Estul și Nordul continentului o văd comestibilă, astfel de exemplu și micologul danez Jakob Emanuel Lange.[30] Pare să fie consumată în aceste țări precum în China în provincia Yunnan.[31] Trebuie dat seama, că mirosul rămâne după preparare și ar strica gustul unei mâncari de hribi sau zbârciogi.
Un număr mare de terpene toxice au fost izolate din culturi și corpuri fructifere ale ciupercilor superioare. În acest sens sunt deosebit de interesanți compușii naturali de apărare care posedă, de exemplu, activități antibiotice și antifeedante (compuși organici produși de plante pentru a inhiba atacul insectelor și al animalelor care pasc) și sunt susceptibili de a fi toxici. Sesquiterpenele speciilor Lactarius iuți constituie un exemplu interesant în acest sens. În corpurile fructifere ale acestor specii, în câteva secunde după o leziune fizică, un precursor aparent inactiv este transformat enzimatic într-o gamă de sesquiterpene iute cu o funcționalitate di-aldehidă nesaturată care posedă activități antimicrobiene și citotoxice puternice. Leziunea aduce precursorul, care este prezent ca o emulsie în latexul hifelor specializate ale corpurilor fructifere, în contact cu sistemele enzimatice care sunt ținute separat în corpul fructului intact.[32][33]
^ abcBruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 380-381 - 2, ISBN 3-405-12081-0
^Elias Fries: „Observationes mycologicae”, vol. 2, Editura Gerhard Bonnier, Havniae 1818, p.194
^Elias Fries: „Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum”, Editura Typographia Academica, Uppsala (1836-1838), p. 348 [1]
^Karl Jakobitz și Ernst Ed. Seiler: „Wörterbuch der griechischen Sprache”, vol. 1, Editura J. E. Hinrich’sche Buchhandlung, Leipzig 1850, p. 266
^Valentin Christian Friedrich Rost: „Griechisch-Deutsches und Deutsch-Griechisches Wörterbuch”, vol. 2, Editura Heuning’sche Buchhandlung, Gotha – Erfurt, 1829, p. 605
^Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. VIII, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1928, p. + tab. 384
^Jacob Heilmann-Clausen și colaboratori: „The genus Lactarius - Fungi of Northern Europe”, vol. 2, Editura Danish Mycological Society, Copenhaga 1998, p. 168, ISBN 978-8-79835-814-5
^Josef Breitenbach & Fred Kränzlin: „Pilze der Schweiz”, vol. 6 – Russulaceae, Editura „Verlag Mykologia”, Lucerna 2005, p. 66, ISBN 3-85604-060-9
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 310-311, ISBN 3-405-12124-8
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 312-313 - 1, ISBN 3-405-12124-8
^Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 362-363, ISBN 88-85013-37-6
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 396-397, ISBN 3-405-12081-0
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 376-377 - 1, ISBN 3-405-12081-0
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 364-365/1, ISBN 3-405-12116-7
^Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1993, p. 336-337, ISBN 88-85013-57-0 (editat postum)
^Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 370-371, ISBN 88-85013-37-6
^Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 384-385, ISBN 88-85013-25-2
^Bruno Cetto : „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 376-377 - 2, ISBN 88-85013-25-2
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 312-313 - 1, ISBN 3-405-12124-8
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 390-391, ISBN 3-405-12081-0
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 302-303, ISBN 3-405-12124-8
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 386-387, ISBN 3-405-12081-0
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 364-365 - 2, ISBN 3-405-12116-7
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 392-393, ISBN 3-405-12081-0
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 306-307, ISBN 3-405-12124-8
^X-H. Wang: „A taxonomic study on some commercial species in the genus Lactarius (Agaricales) from Yunnan Province, China”, în: „Acta Botanica Yunnanica”, vol. 22, nr. 4, 2000, p 419-427
^Olov Sterner și Heidrun Anke: „Toxic terpenoids isolated from higher fungi”, în: „Czech Mycology”, vol. 48, nr. 1, Praga 1995, p. 39-52
^W. M. Danievski și G. Vidari: „Constituents of Lactarius (Mushrooms)”, în: „Fortschritte der Chemie organischer Naturstoffe”, Editura Springer Link, Viena 1999, p. 69 pp., ISBN 978-3-7091-7307-7
Bibliografie
Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 1-7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1976-1993 (pentru cercetarea în total)
Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
Josef Breitenbach, Fred Kränzlin: „Pilze der Schweiz“, vol. 6, partea 1: „Milchlinge und Täublinge – Russulaaceae“, Editura Mykologia, Lucerna 2005, ISBN 3-85604-060-9
Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas” ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
.jpg)
_(8021246850).jpg)
_Gray_571289.jpg)
.JPG)
_Fr_256398.jpg)
.jpg)
_Fr_73825_crop.jpg)
.jpg)
.jpg)
_Fr_71478_crop.jpg)
