Specia a fost descoperită de savantul francez Pierre Bulliard și publicată sub denumirea Agaricus zonarius în volumul 3 al marii sale opere Herbier de la France ou, Collection complette des plantes indigenes de ce royaume etc… din 1783,[7] iar în 1838, renumitul savant suedez Elias Magnus Fries a transferat specia corect la genul Lactarius sub păstrarea epitetului, de verificat în lucrarea sa Epicrisis Systematis Mycologici seu Synopsis Hymenomycetum din 1838.[8]
Micologii Jacob Heilmann-Clausen, Annemieke Verbeken și Jan Vesterholt subliniază în publicația lor din 1998, că taxonul cu epitetul insulus care a fost utilizat pe scară largă în trecut pentru această ciupercă, este un „nomen dubium, deoarece nu este complet clar ce taxon Fries a avut în minte la descrierea speciei în 1838. Că ar fi vorba despre Lactarius zonarius, este foarte puțin probabil, întrucât specia nu apare în Scandinavia.[9] Astfel sinonimele propuse de Index Fungorum, anume Agaricus insulsus Fr. (1821), Lactarius insulsus (Fr.) Fr. (1838), Galorrheus insulsus (Fr.) P.Kumm. (1871), Lactifluus insulsus (Fr.) O.Kuntze (1891)[10] și Gloeocybe insulsa (Fr.) Earle (1909) par să nu fie corecte.
Pălăria: are un diametru de 4-15 (18) cm, este cărnoasă, pentru timp lung convexă cu marginea răsfrântă spre picior, devenind apoi din ce în ce mai plată și adâncită în centru, iar la bătrânețe are forma de pâlnie cu marginea ondulată. Cuticula este netedă și mată, la umezeală ușor unsuroasă cu aspect mătăsos, fiind acoperită în tinerețe de un puf fin. Coloritul este de obicei galben sau galben deschis, dar poate fi de asemenea crem până aproape albicios sau ocru-brun. Prezintă zone pronunțate în formă de inele concentrice portocalii sau ocru-galbene.
Lamelele: sunt subțiri, tare aglomerate, arcuite și nu prea înalte, aderate și cu avansarea în vârstă lung decurente la picior, cu lameluțe intercalate către marginea pălăriei precum bifurcate, pornind de la tijă. Muchiile sunt netede. Coloritul este în stadiu tânăr alb până gălbui, apoi ocru-brun.
Piciorul: are o înălțime de 3-6 cm și o lățime de 1-1,5 (2,5) cm, este cilindric în tinerețe plin, iar în vârsta gol pe interior. Coaja inițial albicioasă și netedă devine cu timpul gălbuie cu scobituri ocru-gălbuie până ocru-brune.
Carnea: este compactă și tare, albicioasă, devenind după tăiere rozalie până roșu de somon. Se decolorează după câtva timp (aproximativ 10 minute) gri deschis. Mirosul fructuos amintește de mere sau pere, gustul fiind extrem de iute cu note amare.
Laptele: nu numai la tăiere, ciuperca emită un suc extrem de iute, lipicios și alb care nu se decolorează.[4][5][6]
Caracteristici microscopice: are spori sferici până slab elipsoidali, hialini (translucizi), neamiloizi (nu se decolorează cu reactivi de iod), cu o suprafață verucoasă, prezentând o rețea neregulată cu negi de o înălțime de până la 1 µm și o mărime de 7–8.5 x 6–6.5 microni. Basidiile clavate și destul de groase cu 2-4 sterigme măsoară 45-50 x 10-12 microni. Cistidele (elemente sterile situate în stratul himenal sau printre celulele din pielița pălăriei și a piciorului, probabil cu rol de excreție) sunt fusiforme cu o mărime de 60-75 x 12-15 µm, pleurocistidele (cistide situate în himenul de pe fețele lamelor) sunt de 40-52 x 4-6 µm, paracistidele (cistide puțin diferențiate de pe muchia lamelor în primul rând al lăptarilor) de 16-30 x 3-7 µm și cheilocistidele (cistide de pe muchia lamelor) de 24-35 x 3-6 µm. Hifele mai mult sau mai puțin paralele cu vârfuri rotunjite sunt gelatinoase și măsoară 1-2 x 4,5 microni.[11][12]
Reacții chimice: Carnea și lamelele se colorează cu acid sulfuric încet verde-măsliniu (cuticula galben lucios), carnea cu fenol încet galben-portocaliu, apoi pătat negru-violet, lamelele cu guaiacol încet lila-carmin, carnea și cuticula cu Hidroxid de potasiu imediat auriu până puternic galben-portocaliu, decolorând după câteva minute, carnea cu lactofenol brun-violet și cu tinctură de Guaiacum încet gri-verzui.[13][14]
Acest burete este absolut necomestibil din cauza gustului său amar și foarte iute. S-ar putea să conțină terpenoide în doze mici,[31] dar clasificarea drept specie toxică este exagerată.
^ abBruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1989, p. 422-423, ISBN 88-85013-46-5
^ abHans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 436-437, ISBN 978-3-440-14530-2
^Pierre Bulliard: „Herbier de la France ou, Collection complette des plantes indigenes de ce royaume etc..”, vol. 3, Editura Didot, Debure, Belin, Paris 1783, tab. 104
^Elias Magnus Fries: „Epicrisis Systematis Mycologici seu Synopsis Hymenomycetum”, Editura Typographia Academica, Upsala 1836-1838, p. 336 [1]
^Jacob Heilmann-Clausen și colaboratori: „The genus Lactarius. Fungi of Northern Europe” Editura Greve/The Danish Mycological Society, vol. 2, 1998, p. 130-131, ISBN 87-983581-4-6,
^Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. VIII, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1928, p. + tab. 363
^Josef Breitenbach & Fred Kränzlin: „Pilze der Schweiz”, vol. 6 – Russulaceae, Editura „Verlag Mykologia”, Lucerna 2005, p. 122, ISBN 3-85604-060-9
^Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 524, ISBN 3-85502-0450
^Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 4-a, vol. II/b 2 „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1978, p. 449
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 376-377 - 1, ISBN 3-405-12081-0
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 364-365/1, ISBN 3-405-12116-7
^Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1993, p. 336-337, ISBN 88-85013-57-0 (editat postum)
^Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 370-371, ISBN 88-85013-37-6
^Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 384-385, ISBN 88-85013-25-2
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 304-305, ISBN 3-405-12124-8
^German Josef Krieglsteiner, Andreas Gminder, Wulfard Winterhoff: „Allgemeiner Teil: Ständerpilze: Leisten-, Keulen-, Korallen- und Stoppelpilze, Bauchpilze, Röhrlings- und Täublingsartige“, în: G. J. Krieglsteiner (ed.): „Die Großpilze Baden-Württemberg“, vol. 2, Editura Eugen Ulmer, Stuttgart 2000, ISBN 3-8001-3531-0, p. 403
^Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 382-383, ISBN 88-85013-25-2
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 380-381, ISBN 3-405-12081-0
^Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 362-363, ISBN 88-85013-25-2
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 390-391, ISBN 3-405-12081-0
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 302-303, ISBN 3-405-12124-8
Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas” ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
_Fr_29114.jpg)
_Fr_29115.jpg)
.jpg)
.jpg)
_Fr_270575.jpg)
