Imperator torosus (Elias Magnus Fries, sin.Boletus torosus (Elias Magnus Fries, 1835 ex Boris Assyov, Jean-Michel Bellanger, Paul Bertéa, Régis Courtecuisse et al., 2015), din încrengătura Basidiomycota în familia Boletaceae și de genul Imperator,[1][2] este o specie de ciuperci parțial otrăvitoare, destul de rară. Acest burete coabitează, fiind un simbiont micoriza (formând micorize pe rădăcinile de arbori). O denumire populară nu este cunoscută. După ce se pare că este relativ comună în Ungaria,[3] ea trăiește cu mare probabilitate de asemenea în România, Basarabia și Bucovina de Nord. Se dezvoltă de la câmpie la deal în locuri mai călduroase pe sol calcaros, crescând solitar sau în grupuri mici prin pădurile de foioase și mixte sub stejari și fagi. Timpul apariției este din (iunie) iulie până în septembrie (octombrie).[4][5]
Taxonomie
Elias Fries
Numele binomial a fost determinat de renumitul savant suedez Elias Magnus Fries în cartea Boleti, Fungorum generis, illustratio din 1835, scrisă împreună cu elevul său Carl Theodor Hök,[6] o denumire folosită și în prezent în cele mai multe cărți și articole micologice.
Dar, din 2015, specia trebuie să asculte de numele Imperator torosus, creat de micologii francezi Boris Assyov, Jean-Michel Bellanger, Paul Bertéa, Régis Courtecuisse, Gerhard Koller, Michael Loizides, Guilhermina Marques, José Antonio Muñoz, Nicolò Oppicelli, Davide Puddu, Franck Richard și Pierre-Arthur Moreau, după ce au constatat prin analize ADN că specia nu este astfel de apropiată cu Boletus edulis.[7] Este numele curent valabil (2021).
Toate celelalte încercări de redenumire precum variațiile descrise sunt acceptate sinonim.
Epitetul este derivat din cuvântul latin (latinătorosus=cărnos, musculos),[8] datorită aspectului general.
Descriere
Jan Kops: Boletus torosus
Pălăria: are un diametru de 10-25 cm, este largă, compactă și cărnoasă. La început emisferică cu marginea răsfrântă în jos, este la maturitate boltită, întinzându-se la bătrânețe în formă de pernă, dar nu se aplatizează niciodată complet. Cuticula care se poate decoji numai foarte greu este niciodată lipicioasă, mătăsoasă până fin pufoasă, devenind în vârstă golașă. Coloritul poate varia foarte mult. La început este de obicei auriu până galben-ocru cu o tentă verzuie, schimbând la maturitate în verde-măsliniu cu pete roșiatice și, cauzat de influențe externe, nuanțat albastru-negricios. Astfel prezintă adesea un aspect multicolor.
Tuburile și porii: sporiferele sunt subiții, destul de lungi, aderate la picior, fiind galbene cu nuanțe din ce în ce mai puternic măslinii care se decolorează după o leziune albastru-negricios. Fundul lor este mereu gălbui. Porii foarte mici au un colorit galben-auriu pentru o lungă perioadă de timp. Ulterior capătă mai întâi o tentă portocalie, devenind după câtva timp roșu-portocalii. La bătrânețe, culoarea vie se pierde și este înlocuită de un galben-măsliniu. La atingere se decolorează puternic albastru închis.
Piciorul: cu o lungime de 7-15 cm și o grosime de 2- 5 (6) cm este plin, compact, tare, bulbos, spre bază puternic îngroșat. Coaja galbenă de lămâie este acoperită de o plasă fină roșiatică care devine mai groasă și accentuată spre jos, decolorându-se și ea albastru-negricios la apăsare. Odată cu bătrânețea se decolorează complet brun-roșiatic. Miceliul bazal este palid gălbui.
Carnea: compactă, fermă, și foarte grea este galbenă, spre bază cu nuanțe roșiatice, decolorându-se după tăiere repede puternic albastru-verzui spre albastru-negricios. După câteva ore, culoarea se va estompa și apoi va deveni roșiatică. Pe fundul tuburilor rămâne gălbuie. Mirosul este imperceptibil și gustul blând.[4][5]
Caracteristici microscopice: Sporii sunt netezi, fusiformi, amilozi (ce înseamnă colorabilitatea structurilor tisulare folosind reactivi de iod), galben-măslinii și au o mărime de 11-15 x 5-6 microni. Pulberea lor este brun-măslinie. Basidiile (celulele purtătoare de spori) clavate, cu patru sterigme fiecare și măsoară 35-50 x 9-12 microni. Cistidele (elemente sterile situate în stratul himenal sau printre celulele din pielița pălăriei și a piciorului, probabil cu rol de excreție) cu o dimensiune de 40-60 x 7-12 microni, sunt bulboase până îngust fusiforme. Pileocistidele (elemente sterile de pe suprafața pălăriei) de 3-6 µm grosime sunt format din hife cilindrice până ușor ascuțite, ale căror capete stau inițial vertical, dar în curând întinse.[4][9]
Deși coprina, o substanță toxică atunci când se consumă și alcool, a fost detectată în ciupercă, nici un caz de intoxicație este documentat.[26] Bruno Cetto o consideră comestibilă odată fiartă,[5] iar în Franța este o specie apreciată pentru bucătărie.[27] Dar s-au constatat și intoxicații gastro-intestinale manifestate prin vărsături și diaree severe. Din păcate, până în prezent nu a fost posibilă izolarea eventualei toxine cauzale în ciuda investigațiilor relevante. Poate consistența fermă cu un conținut destul de mare în chitină este responsabil.[28] Posibil că ciuperca este indigestă, chiar dăunătoare doar pentru persoane sensibile în domeniul tractului digestiv, dar pentru siguranță este listată în acest articol drept specie otrăvitoare.
^L. Benedek L, F. Pál-Fám: „Rare macrofungi from Central Börzsöny I. Hungarian occurrence data and habitat preference”, în: „International Journal of Horticultural Science”, vol. 12, nr. 1, 2006, p. 45-52
^ abcdJean-Marc Brillouet & Th. Brillouet: „Descrizione comparativa di raccolte di Boletus xanthocyaneus Ramain ex Romagnesi e di Boletus torosus Fries”, în: „ Rivista di Micologia, vol. 36, nr. 1, 1993, p. 65-72
^ abcdBruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 532-533, ISBN 3-405-12116-7
^E. M. Fries și C. T. Hök: „Boleti, Fungorum generis, illustratio”, Editura Regiae Academiae Typographia, Uppsala 1835, p. 10
^Boris Assyov, Jean-Michel Bellanger et al.: „Imperator torosus”, în: „Index Fungorum”, nr. 243, p. 1, ISSN 2049-2375
^Erich Pertsch: „Langenscheidts Großes Schulwörterbuch”, ed. a 13-ea, Editura Langenscheidt, Berlin, München, Viena, Zürich, New York 1999, p. 1199, ISBN 3-468-07202-3
^Josef Breitenbach & Fred Kränzlin: „Pilze der Schweiz”, vol. 3 – „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura „Verlag Mykologia”, Lucerna 1991, nr. 25, ISBN 978-3-85604-030-7
^Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 82-83, ISBN 978-3-440-14530-2
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 476-477, ISBN 3-405-12116-7
^Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 116, ISBN 3-426-00312-0
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 426-427, ISBN 3-405-12124-8
^Gheorghe Sălăgeanu, Anișoara Sălăgeanu: „Determinator pentru recunoașterea ciupercilor comestibile, necomestibile și otrăvitoare din România”, Editura Ceres, București 1985, p. 269
^Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 92-93
^Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 470-471, ISBN 88-85013-25-2
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 500-501, ISBN 3-405-11774-7
Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 1-7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1976-1993 (pentru cercetarea în total)
Carlo Luciano Alessio: „Boletus Dill. ex L. (sensu lato)”, vol. 2 al seriei „Fungi Europaei”, Editura Giovanna Biella, Saronno 1985
Marcel Bon: „Flore mycologique d'Europe”, ed. a 6-a, Editura Association d'Ecologie et de Mycologie, Lille 1990, p. 17
Josef Breitenbach & Fred Kränzlin: „Pilze der Schweiz”, vol. 3 – „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura „Verlag Mykologia”, Lucerna 1991, nr. 25, ISBN 978-3-85604-030-7
Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 466-467 (var. xanthus), ISBN 88-85013-25-2
Bruno Cetto, Ewald Gerhardt: „Enzyklopädie der Pilze”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, Berna, Viena 1987, p. 573-575, ISBN: 978-3-40513-474-7
Heinz Engel, Aurel Dermek, Roy Watling: „Dickröhrlinge. Die Gattung Boletus in Europa“, Editura Verlag H. Engel, Weidhausen bei Coburg 1983
Henri Essette, Albert Leclair: „Atlas Mycologiques”, vol. 2 (Les Bolets), Editura Éditions Paul Lechevalier, Paris 1969
Markus Flück: „Welcher Pilz ist das?”, Editura Franckh-Kosmos Verlags-GmbH & Co. KG, Stuttgart 2009, ISBN 978-3-440-11561-9
Bruno Hennig: „Taschenbuch für Pilzfreunde: ein praktischer Ratgeber für den Pilzsammler”, Editura VEB G. Fischer, Jena 1968, p. 67
Hans Kniep (de la „Deutsche Gesellschaft für Pilzkunde”): „Die Pilze Mitteleuropas”, vol. 6, Editura Justus Klinkhardt, Bad Heilbrunn 1967, p. 69
.jpg)
.JPG)
.jpg)
