Paradisul (titlu original Paradiso) este o treia parte și ultima a lucrării poetice Divina Comedie, scrisă de Dante Alighieri între 1307 și 1321, care mai cuprinde și părțile numite Infernul (Inferno) și Purgatoriul (Purgatorio).
Este o alegorie care prezintă călătoria lui Dante prin Rai, ghidat de Beatrice Portinari, care simbolizează teologia. În aceasta lucrare, Paradisul este descris ca o serie de sfere concentrice care înconjoară Pământul: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter, Saturn, stelele fixe, Primul mobil[1] și, ultima, Empireul[2]. A fost scrisă la începutul secolului al XIV-lea. Alegoric, poemul reprezintă ascensiunea sufletului la Dumnezeu.
Dante și Beatrice în al patrulea cer, al Soarelui (Ilustrație de Gustave Doré) Paradisul este descris conform cu viziunea medievală a Universului, cu Pământul înconjurat de sfere concentrice care conțin planete și stele.
Dante ajunge în Paradis unde îl invocă pe Apollo (zeul artelor, protector al poeziei și al muzici) pentru a-i da forță versurilor sale ca să surprindă frumusețea Cerului (traducere de George Coșbuc):
„
Mărirea celui care-atotpătrunde
Întregul tot, mișcându-l, dă splendoare
mai mult-aici și mai puțin-altunde.
În cerul cel mai plin de-a lui lucoare
eu fui. Văzut-am stări, ce-a le descrie
nu știu, nu pot câți au să se scoboare...
”
Ghidat de Beatrice Portinari, Dante îl întâlnește pe împăratul Iustinian I (cel Mare), care îi evocă istoria Imperiului Roman. Dante întâlnește în a treia sferă (Venus) sufletele celor care au cunoscut iubirea profundă. În a patra sferă, cerul Soarelui, îl vede pe Toma de Aquino.
^Empireo - în cosmologiile antice, era locul cel mai înalt din cer, despre care se presupunea că era ocupat de elementul foc - medievalul empyreus, o adaptare a cuvântului din greaca veche ἔμπυρος, empyrus, avea sensul de "în foc/pe foc (pyr).
