Numele binomial a fost determinat de botanistul și micologul francez Jean Baptiste François Pierre Bulliard (1752-1793) drept Boletus scaber în volumul 3 al operei sale Herbier de la France ou, Collection complette des plantes indigenes de ce royaume etc. din 1783.[8]
Apoi, în anul 1821, botanistul, farmacistul și micologul englez Samuel Frederick Gray (1766-1828) a creat numele generic nou Leccinum, adăugând specia descrisă la acest gen sub păstrarea epitetului, de verificat în lucrarea sa A natural arrangement of British plant[9]
Denumirea Gyroporus scaber a lui Lucien Quélet din 1886 a cunoscut o anumită acceptanță în Franța, dar nu s-a impus în general.[10] În total specia cunoaște peste 80 de denumiri (inclus variații) care însă, nefiind folosite, pot fi neglijate.[1]
Mai rămâne de menționat, că în memoria marelui medic, botanist și micolog austriac Julius Vincenz von Krombholz (1782-1843) au fost definite două sinonime: odată Krombholzia scabra prin micologul finlandez Petter Adolf Karsten (1834-1917) în 1881[11] și încă odată ca Krombholzia rotundifoliae prin micologul german Rolf Singer în 1938, ambele fiind acceptate.[12]
Descriere
Pălăria: are un diametru de 6-12 cm, este, la început, semisferică, apoi convexă și mai mult sau mai puțin plată precum foarte regulată, cu marginea mai întâi răsfrântă spre picior, la bătrânețe destinsă și foarte spongioasă. Cuticula este netedă, catifelată, adesea oară crăpată (în primul rând la bătrânețe) pe vreme uscată, dar unsuroasă pe vreme umedă, atârnând ușor deasupra sfârșitul pălăriei. Culoarea ei diferă de la galben-maro, peste maro închis, până la negricios.
Tuburile: are sporifere foarte lungi și subțiri, împinse în sus spre picior, devenind repede spongioase. Coloritul este albui, apoi gri, până la galben murdar și în vârstă gri-măsliniu.
Porii: sunt mici, rotunzi, relativ deși și colorați ca tubulețele.
Piciorul: are o înălțime de 10 până la 15 cm și o lățime de 1,5 până la 3 cm, fiind destul de lung, plin, cilindric, ușor evazat în partea superioară și pe toată suprafața ridat, de culoare albicioasă până alb-cenușie precum acoperit de solzișori aspri și negricioși. Baza piciorului este bulboasă, adesea oară neagră și fibros-lemnoasă.
Carnea: este albă, mai târziu gri-albicioasă, sub cuticulă și tijă mereu gălbioară, numai în tinerețea timpurie compactă și tare, devenind repede moale. Are un miros slab dar plăcut și un gust blând. Carnea albă nu se decolorează odată tăiată, dar schimbă culoarea prin adăugare de reactivi chimici (vezi mai jos).[6][7][13]
Caracteristici microscopice: are spori netezi, alungiți în formă de migdale și gălbenași și au o mărime de 14-18 x 5-6 microni. Bazidiile de 30-35 x 9-12 microni cu 4 sterigme fiecare sunt claviforme (îngroșate de la bază spre vârf și cu extremități rotunjite în formă de măciucă). Cistidele (elemente sterile situate în stratul himenal sau printre celulele din pielița pălăriei și a piciorului, probabil cu rol de excreție) sunt fusiforme, măsurând 45-60 x 6-8 microni.[14]
Această ciupercă are avantajul că este rareori atacată de viermi. Bureții tineri pot fi pregătiți ca ciulama,[31][32] sau adăugați la un sos de carne de vită sau vânat, cel mai bine împreună cu alte ciuperci de pădure. Acest soi nu este așa de gustos ca mulți alții ai acestei specii. Buretele devine cam repede foarte spongios și astfel nefolositor pentru bucătărie.
S-a afirmat, că, specia Leccinum scabrum, consumată crudă, poate să genereze incompatibilități la copii precum persoane cu un aparat digestiv sensibil, chiar și intoxicații ușoare de natură gastrointestinală. Astfel, ciupercile acestui soi ar trebui să fie consumate numai bine prăjite sau gătite.[33]
^ abBruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 514-515, ISBN 3-405-11774-7
^ abLinus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 95-96, ISBN 3-426-00312-0
^Pierre Bulliard: „Herbier de la France ou, Collection complette des plantes indigenes de ce royaume etc.”, vol. 3, Editura Didot, Debure, Belin, Paris 1783, p. 132
^Samuel Frederick Gray: „A natural arrangement of British plant”, Editura Baldwin, Cradock & Joy, Londra 1821), p.647
^Lucien Quélet: „Enchiridion Fungorum in Europa Media et Praesertim in Gallia Vigentium”, Editura Octave Doin, Paris 1886, p. 162
Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
Meinhard Michael Moser: „ Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1978
Rolf Singer: „Die Pilze Mitteleuropas”, vol. 5 și 6: „Die Röhrlinge, pârțile 1 și 2”, Editura Justus Klinkhardt, Bad Heilbrunn 1965-1967