Apoi, în 1838, renumitul savant Elias Magnus Fries a transferat specia la genul Cortinarius cu epitetul elatior, de verificat în cartea sa Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum,[6] fiind și numele curent valabil (2022).
Sinonim obligatoriu este Myxacium elatius a botanistului german Friedrich Otto Wünsche din 1877,[7] bazând pe descrierea lui Fries, dar și toți ceilalți taxoni sunt acceptați.
Pălăria: cărnoasă are un diametru între 6 și 12 (14 cm), este la început boltită emisferic cu marginile răsucite înspre interior, capătă însă repede o formă de clopot, adesea cu o cocoașă largă care devine mai ascuțită când ciuperca se aplatizează în vârstă. Cuticula canelată radial este vâscoasă și lucioasă. Coloritul diferă, el poate fi galben, ocru-gălbui, ocru-maroniu, brun-măsliniu până la brun-purpuriu închis.
Lamelele: sunt subțiri, aglomerate, intercalate, bifurcate, slab bombate, adesea încrețite și ondulate, ocazional anastomozate (conectate între ele) și aderate la picior, fiind învăluite la început de o cortină deschis alb-violetă, rest al vălului parțial. Coloritul inițial rozaliu cu o tentă liliachie devine cu timpul de culoarea argilei și în sfârșit brun-ruginiu. Muchiile sterile sunt mai palide și ciliate.
Piciorul: solid, plin pe dinăuntru și cleios-lipicios are o lungime de 7-14 (20) și o lățime de 1,2-2,5 cm, fiind fusiform și înrădăcinând. Deasupra unei zone inelare mucoase este gri-albicios, crestat longitudinal și ceva mai uscat, iar dedesubt albicios cu nuanțe liliachii.
Carnea: este compactă, fermă, gri-albă până deschis ocru-gălbuie. Nu se decolorează după tăiere. Mirosul este inițial imperceptibil, apoi mai mult sau mai puțin pronunțat de miere și gustul blând.[3][4]
Caracteristici microscopice: are spori colorați ocru, amigdaloizi până la o formă de lămâie zveltă, uneori și sub-amigdaloizi, apexul mai ales îngust, rar rotunjit mediu-lat, extins cu aproximativ 30%, în mod normal verucoși cu o ornamentație mediu-puternică sau puternică formată din negi denși mai mult sau mai puțin anastomozați, măsurând 11-13 (14) x 6,5-7 (8) microni. Pulberea lor este brun-ruginie. Basidiile clavate, hialine sau cu un conținut de celule brun-ocracee cu o ansă bazală de anastomoză poartă 4 sterigme fiecare și măsoară 25-32 x 7-10 microni. Pileocistidele (elemente sterile de pe suprafața pălăriei) în stratul superior de hife (numit ixocutis) sunt duble cu tendința de trichoderm cu celule de 300 µm grosime și aproximativ 3-6 µm lățime, ocazional ramificate, cele terminale fiind cilindrice, de 18-50 µm lungime, întotdeauna fără cleme. Epicutis este formată din hife cilindrice, fără panglici de anastomoză în septe, cele mai superficiale fiind dispuse lejer, iar cele interne mai compact, având o grosime de 3-6 μm. Hipodermul este bine dezvoltat cu celule de până la 30 µm grosime cu un pigment galben-auriu parțial încrustând în pereții groși. Pleurocistidele (elemente sterile situate în himenul de pe fețele lamelor) sunt hialine, eterogene, cu celule sterile cilindrice, sau celule claviforme fertile de 20-30 x 8-10 microni. Cheilocistidele (elemente sterile situate pe muchia lamelor) sub formă de balon, veziculare, în formă de măciucă sau pediculat veziculoase până globulare, adesea dispuse în lanț și fără agrafe, au o dimensiune de 25-36 x 10-23 microni.[12][13]
Reacții chimice: carnea se decolorează cu hidroxid de potasiu numai foarte slab maroniu, pe când cuticula puternic brun roșcat la margine, devenind în zona marginală galben de sulf sau galben de lămâie.[13]
Cortinarius elatior este comestibil și de calitate culinară mediocră. Dați seama că există riscul de confuzie cu alte ciuperci ale genului destul de otrăvitoare.
^C. H. Persoon: „Synopsis methodica Fungorum”, vol. 1, Editura Henricus Dieterich, Göttingen 1801, p. 332
^Elias Fries: „Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum”, Editura Typographia Academica, Uppsala (1836-1838), p. 74[1]
^Dr. Otto Wünsche: „Die Pilze. Eine Anleitung zu ihrer Kenntnis”,Editura B. G. Teubner, Leipzig 1877, p. 128 [2]
^Miles Joseph Berkeley: „Outlines of British fungology, containing characters of above a thousand species of fungi and a complete list of all that have been described as natives of the British isles”, Editura. L. Reeve, Londra 1860, p. 186
^Reinhold Kärcher: „Beiträge zur Kenntnis der Cortinarien – Cortinarius Studien (I)”, în: „Zeitschrift für Mykologie”, vol. 70, nr. 1, Editura Deutsche Gesellschaft für Mykologie, Berlin 2004, p. 65-66 [3]Arhivat în , la Wayback Machine.
^ abRaya, L. Moreno B. (ed.): „Flora Micológica de Andalucía”, Editura Consejería de Medio Ambiente y Ordenación del Territorio, Junta de Andalucía, Sevilla 2018, p. 1011-1012, ISBN: 978-84-16591-07-7
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 172-173, ISBN 3-405-12081-0
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 182-183, ISBN 3-405-12081-0
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 146-147, ISBN 3-405-12124-8
^Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 128-129, ISBN 88-85013-25-2
^Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 418, ISBN 3-85502-0450
^Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 6, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1989, p. 230-231, ISBN 88-85013-46-5
^Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 215-216, ISBN 88-85013-37-6
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 210-211, ISBN 3-405-11774-7
^Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 136-137, ISBN 88-85013-25-2
Bibliografie
Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 1-7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1976-1993 (pentru cercetarea în total)
Stefan Buczacki, John Wilkinson: „Collins New Generation Guide to the Fungi of Britain and Europe”, Editura William Collins, Londra 1989, ISBN: 978-0002-19449-5
Julien Noël Constantin: „Atlas des Champignons comestibles et vénéneux” (reeditare a cărții din 1933), Editura Frédérique Patat, Tours 1986, ISBN: 978-2- 37324-062-7
Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, p. 809, ISBN 3-8289-1619-8
Irmgard Krisai-Greilhuber: „Die Makromyceten im Raum von Wien: Ökologie und Floristik“, Editura IHW-Verlag, Eching 1992, ISBN: 978-3-980-27326-8
Tomás Hermoso de Jesús: „Setas del Andévalo de Huelva”, Editura T. Hermoso D.L., Villablanca (Huelva) 2014, ISBN: ISBN: 978-84-617-3612-6
Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
Edmund Michael, Bruno Hennig, Hanns Kreisel: „Handbuch für Pilzfreunde“, vol. 4: „Blätterpilze – Dunkelblättler”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1985, ISBN: 978-3-437-30463-7
Meinhard Michael Moser în Helmut Gams: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
Yves-François Pouchus: „Guide de poche de mycologie officinale”, Editura Lavoisier, Paris 2012, ISBN: 978-274-30-1474-2
Henri Romagnesi: „Nouvel Atlas Des Champignons”, vol. 4, Editura Bordas, Paris 1956
.JPG)
.JPG)
_Fr_689589.jpg)
_J._Kickx_f_392856.jpg)
_Fr_387089.jpg)
