Rezoluția 753 a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, adoptată fără vot la 18 mai 1992, după examinarea cererii de aderare a Republicii Croația și cercetarea raportului întocmit de Comitetul pentru admiterea de noi membri, a recomandat Adunării Generale admiterea Croației ca stat membru al Organizației Națiunilor Unite.[1] Recomandarea a venit în contextul destrămarii Iugoslaviei.[2] și a marcat confirmarea statalității și a legitimității internaționale a noului stat.[3]
Efect
Adunarea Generală a admis Croația ca stat membru al Organizației Națiunilor Unite la 22 mai 1992.[4][5] Ședința Adunării Generale a fost prezidată de ambasadorul saudit Sinan Shihabi, în prezența secretarului general al ONU Boutros Boutros Ghali.[3] Croația a fost acceptată ca membru al ONU prin aclamația celor prezenți în Sala Mare.[3] Odată cu Croația, au fost admise ca membre cu drepturi depline ale ONU fostele state iugoslave Slovenia și Bosnia și Herțegovina.[3] Delegația croată a fost condusă la această ședință de președintele Franjo Tuđman, care a declarat în discursul său că noul stat Croația și-a apărat libertatea și democrația în „Războiul imperialismului sârb”, a câștigat astfel recunoașterea internațională și că dorea acum să devină „un pilon al păcii și stabilității în regiune”.[3]
Secretarul general al ONU, Boutros Boutros-Ghali, a condus apoi delegațiile celor trei țări nou admise la intrarea principală a clădirii Națiunilor Unite, unde au fost arborate drapelele lor, și a subliniat cu acel prilej că apartenența la ONU aduce drepturi, dar și obligații.[3] Evenimentul ceremonial al ridicării drapelului a avut loc în prezența a numeroși diplomați și a mii de expatriați croați.[3]
Note
Vezi și
Legături externe
