Satul este situat la o altitudine de 244 metri, în partea de nord-vest a raionului Secureni.
Istorie
Localitatea Pocrovca a făcut parte încă de la înființare din Ținutul Hotinului a regiunii istorice Basarabia a Principatului Moldovei. După 1711, a fost ocupată de turci, devenind parte din raiaua Hotinului a Imperiului Otoman.
La începutul secolului al XIX-lea, conform recensământului efectuat de către autoritățile țariste în anul 1817, satul Pocrovca făcea parte din Ocolul Nistrului de jos a Ținutului Hotin[2].
Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov (1939), Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța au fost anexate de către URSS la 28 iunie 1940. După ce Basarabia a fost ocupată de sovietici, Stalin a dezmembrat-o în trei părți. Astfel, la 2 august 1940, a fost înființată RSS Moldovenească, iar părțile de sud (județele românești Cetatea Albă și Ismail) și de nord (județul Hotin) ale Basarabiei, precum și nordul Bucovinei și Ținutul Herța au fost alipite RSS Ucrainene. La 7 august 1940, a fost creată regiunea Cernăuți, prin alipirea părții de nord a Bucovinei cu Ținutul Herța și cu cea mai mare parte a județului Hotin din Basarabia [3].
În perioada 1941-1944, toate teritoriile anexate anterior de URSS au reintrat în componența României. Apoi, cele trei teritorii au fost reocupate de către URSS în anul 1944 și integrate în componența RSS Ucrainene, conform organizării teritoriale făcute de Stalin după anexarea din 1940, când Basarabia a fost ruptă în trei părți.
Începând din anul 1991, satul Pocrovca face parte din raionul Secureni al regiunii Cernăuți din cadrul Ucrainei independente. Conform recensământului din 1989, în localitate locuiau 122 ucraineni și un rus, neexistând locuitori care s-au declarat români plus moldoveni [4]. În prezent, satul are 112 locuitori, preponderent ucraineni.
Demografie
Componența lingvistică a localității Pocrovca
Ucraineană (99,11%)
Alte limbi (0,89%)
Conform recensământului din 2001, majoritatea populației localității Pocrovca era vorbitoare de ucraineană (99,11%), existând în minoritate și vorbitori de alte limbi.[5]
1989: 123 (recensământ)
2007: 112 (estimare)
Note
^Lucian Predescu - Enciclopedia României (Ed. Cugetarea – Georgescu Delafras, București, 1940), p. 563