Insula Oléron (în limba santongeză Ilâte d’Olerun) se află în Golful Biscaya, în regiuneaNouvelle-Aquitaine, în largul coastelor Charente-Maritime din care face parte, la 1,5 km de Pointe Espagnole și la 14,5 km nord de Estuarul Gironde. Împreună cu insulele Ré, d'Aix, Madame și Nôle, face parte din arhipelagul charentez; este separată de peninsula Marennes prin canalul Oléron, la nord, și de peninsula Arvert prin strâmtoarea Maumusson, la sud.
Cea mai mare insulă metropolitană franceză după Corsica, cu o lungime de 30 km și o lățime maximă de 8 km, are o suprafață de 174 km²[n 1] și găzduiește peste 21.000 de locuitori permanenți[n 2].
În cursul istoriei sale, insula a făcut parte uneori din vechea provincie Aunis, alteori din vechea provincie Saintonge, în funcție de numeroasele războaie, în special în perioada medievală.
Cetatea Château d’Oléron.
Administrativ, insula Oléron aparține de Cantonul Île d'Oléron, din 2015. Capitala sa actuală este Saint-Pierre-d'Oléron, principala sa zonă comercială și artizanală. Până în perioada Vechiului Regim, orașul Le Château-d'Oléron, sediul subdelegației și găzduind garnizoana insulei, îndeplinea această funcție.
Podul Oléron (viaduct).
Din 19 martie 1966, insula este legată de continent prin podul insulei Oléron, lung de 2.862 de metri, al treilea pod ca lungime din Franța după cel de pe insula Ré și cel de la Saint-Nazaire, și este cel mai vechi pod din Franța care leagă continentul de o insulă.
Lăudată de Pierre Loti, ea este poreclită "Oléron luminoasa" datorită ratei sale ridicate de însorire pe tot parcursul anului.
Toponimie
Oléron este cunoscută în secolul I sub numele de Uliaros „in aquitanico sinu Vliaros” (Plinius cel Bătrân, Istoria Naturală, cartea IV. XXXIII.XIX)[1].
Numele Olarionensibus[2] este folosit în secolul al V-lea de către episcopul și scriitorul gallo-roman Sidonius Apollinaris.
La sfârșitul secolului al XII-lea, insula era denumită "insula Oleronis"[3].
Numele actual al insulei derivă de la numele folosit în Evul Mediu.
Geografie
Generalități geografice
Înconjurată de golful Biscayei, insula Oléron este delimitată de două strâmtori care, local, poartă numele de pertuis:
Pertuis d'Antioche, la nord, o separă de insula Ré;
Pertuis de Maumusson, la sud, o separă de peninsula Arvert;
Rada des Basques și insula Aix, la nord-est și la est, o separă de continent.
Insula Oléron se află, de asemenea, în fața a două estuare de râu, Charente și Seudre, care au un rol considerabil în activitățile sale economice, favorizând dezvoltarea ostriculturii datorită aportului lor de apă dulce. Din 1966, insularitatea insulei a fost parțial pierdută odată cu construcția primului pod francez care leagă o insulă de continent.
Insula este divizată administrativ în opt comune care formează Cantonul Île d'Oléron.
Insula este presărată cu numeroase sate și cătune care sunt legate de comunele insulei, printre care:
Chaucre (la nord-vest de Saint-Georges): Odată, un important focar de "pirați", haiduci care atrăgeau navele pe stânci pentru a le jefui[4].
Sauzelle (la est de Saint-Pierre): Lăudat de Pierre Loti, care l-a redenumit "satul vrăjitorilor" în romanul său "Prime Jeunesse"[5].
Boyardville (la est de Saint-Georges): Mică așezare liniștită de la malul mării, construită în 1803 în timpul construcției Fortului Boyard.
La Cotinière (la sud-vest de Saint-Pierre): Primul port de pescuit al departamentului Charente-Maritime și al optulea din Franța[n 3]. Specializat în pescuitul de Dicologlossa cuneata.
Mlaștinile antice sărate (situate la est și la sud de insulă) au fost reconvertite în "claires", termen care desemnează bazinele de rafinare. Stridiile din bazinul Marennes-Oléron își dobândesc gustul și textura lor distinctivă sub acțiunea unei alge microscopice, numită naviculă albastră (Haslea ostrearia)[n 4], a cărei pigment (marennină)[n 5] provoacă înverzirea. Cultura sării este reintrodusă (deși în mod confidențial) la portul Salines, în Le Grand-Village-Plage. Arta saulnierilor (termenul de paludier fiind utilizat la Guérande) este prezentată acolo într-un ecomuzeu.
Dune în pădurea Saumonards, în Boyardville.Château Fournier, situat în Saint-Georges d'Oléron, este o mărturie a trecutului viticol al insulei.
Vița de vie este prezentă la Oléron. Cultivată încă din secolul al III-lea pe insulă, producția a fost foarte importantă până la sfârșitul secolului al XIX-lea (peste 4.300 de hectare). Venirea filoxerei a decimat din nefericire aproape toate viile[7]. Insula a fost grav afectată. Domeniile ruinându-se, nu s-au mai refăcut. Astăzi, plantațiile de viță ocupă aproximativ 800 de hectare.
Pineau des Charentes[n 6], un vin de lichior, alb sau roșu, servit ca aperitiv, se numără în prezent printre producțiile remarcabile de la Oléron.
Fortul Boyard se află pe coasta estică, în fața pădurii Saumonards, la doi kilometri de țărm, construit pe un banc de nisip, prin decizia lui Napoleon I, pentru a proteja estuarul Charente și arsenalul militar din Rochefort.
La extremitatea nord al insulei, în comuna Saint-Denis, se ridică farul Chassiron.
La sud de insulă, Saint-Trojan, cunoscut pentru pădurea sa, trenul turistic și vasta sa plajă de pe coasta vestică, reprezintă cea mai balneară parte a insulei. Locul marchează, de asemenea, începutul unei largi zone de acumulare a nisipului care se întinde apoi spre sud, de-a lungul coastei landeze, până la primele înălțimi ale Țării Bascilor, fiind întreruptă doar de strâmtoarea Maumusson și de estuarul Gironde. Mlaștinile Brouage și Rochefort își continuă extinderea în mare, iar "Canalul Oléron" tinde să se umple (cu sedimente de umplere provenite din râuri și eroziunea stâncilor și a promontoriilor), stabilind astfel o viitoare legătură terestră între continent (Bourcefranc) și insulă (Château-d'Oléron)[8].
Climatul, plajele cu nisip, pistele de biciclete și zona de coastă pentru pescuitul la maree joasă fac din insula Oléron o destinație apreciată de turiști vara.
Pe 28 septembrie 2010, Oléron a suferit un cutremur cu o magnitudine de 4,5 pe scara Richter, fără să producă victime sau daune.
Relief puțin înalt, dar variat
Relieful insulei Oléron este, în general, puțin înalt, dar, datorită naturii terenurilor care o compun, nu este uniform. Punctul său culminant, la 34 de metri, se află în dunele din Saint-Trojan, în partea de sud a insulei, în timp ce altitudinile cele mai joase sunt înregistrate în mlaștinile de pe coasta estică, între Le Château și Boyardville. Acest lucru îi conferă în multe privințe caracteristici destul de similare cu relieful insulei Ré, cu toate că câteva diferențe în formațiunile lor geologice disting aceste două insule separate printr-o strâmtoare: Oléron constituie prelungirea vestică a platoului cretacic al Saintonge, în timp ce Ré face parte din câmpia jurasică a Aunisului.
Imagine aeriană a insulei Oléron; în prim-plan, estuarul Seudre.
Diferențele constau în bazele lor geologice: Oléron este compusă în principal din calcaruri cretacice, acoperind partea centrală a insulei și formând o fâșie îngustă, cu o lungime de aproximativ douăzeci de kilometri și o lățime cuprinsă între 2 și 5 km. În această parte centrală, înălțimile variază între 4 și 6 m, în medie, rar depășind zece metri, cum ar fi în nordul insulei, la Saint-Denis. Platoul inferior al insulei, cu un relief abia vălurat, găzduiește viță de vie și culturi cerealiere care sunt bine adaptate la calcarurile cretacice, similar cu platoul continental al Saintongei.
Pe fațadele nord și vest ale insulei, gresiile formează o coastă stâncoasă care se înalță deasupra oceanului cu stânci înalte de la 4 la 10 m, în special la capul Chassiron.
De-a lungul coastei vestice, se acumulează nisipuri care formează, în unele locuri, dune, plantate cu pini, și ale căror înălțimi culminează la 31 de metri între Domino și Les Sables-Vigniers, și lungi plaje de nisip fin care se întind până la vârful Gatseau, în sudul insulei. În acest sector al insulei Oléron se găsește cel mai important masiv de dune, care poartă cele mai mari înălțimi, cu 34 de metri la Saint-Trojan. Aceste lungi plaje sunt adesea urmate de cordoane de dune, în spatele cărora sunt construite stațiuni balneare. Întreaga coastă vestică este spălată de Côte Sauvage[n 7], unde acțiunea curentilor marini și a vânturilor sunt la originea acestor formațiuni nisipoase care se întind către peninsula Arvert, oferind 60 km de plaje de nisip pe tot litoralul său.
Peisaj din sudul insulei Oléron.
Coasta estică a insulei Oléron este puțin mai variată: de la capul stâncos Chassiron până la golfulețul Maleconche, este nisipoasă și prezintă, la fel ca pe coasta vestică a insulei, dune plantate cu stejari. Dunele din Seullières, între Saint-Denis și La Brée, preced micul masiv dunar din pădurea domenială Saumonards, ale cărui înălțimi ating douăzeci de metri.
De la pădurea de pini Saumonards până în sudul insulei, la Saint-Trojan, coasta este uniform scăzută și mlaștinoasă, uneori nisipoasă, dar niciodată uniformă. În nord-est, dunele Saumonards protejează mlaștinile situate la intrarea în Saint-Pierre, printre care se numără mlaștina păsărilor, și au devenit pășuni sărate, pentru creșterea oilor. Acest sector geografic extins este în prezent, în întreaga sa zonă litorală, domeniul de excelență al conchiliculturii, unde ostreicultura este practicată alături de mitilicultură și chiar de acvacultură. Cu toate acestea, parcurile de stridii sunt activitatea dominantă în întreaga parte situată în jurul Le Château-d'Oléron și până la Saint-Trojan.
În cele din urmă, între continent și sudul insulei Oléron, în fața estuarului Seudre, canalul Oléron formează o sorta de șenal menținut de un puternic curent maritim care îl pune în contact direct cu strâmtoarea Maumusson.
Clima
Insula Oléron se bucură de un climat blând în timpul iernii. Mimozele, care înfloresc în februarie, contribuie în special la renumele localității Saint-Trojan-les-Bains.
Insula Oléron este cea mai sudică dintre insulele de pe litoralul francez Atlantic, ceea ce are consecințe evidente asupra climatului său similar cu cel al Charente-Maritime care corespunde unui punct de întâlnire între mediile atlantice și mediteraneene[9].
Insula Oléron, precum și litoralul Charente-Maritime și ansamblul insulelor charenteze, se caracterizează printr-un climat deosebit de blând în timpul iernii, în special în sudul insulei, și răcoritor în timpul verii, datorită influențelor oceanice în mișcare perpetuă. Insulele Ré și Oléron, care "închid" strâmtoarea d'Antioche, includ o adevărată mare interioară, "o mică Mediterană"[10], care se încălzește ușor, datorită curentului nord-atlantic care permite condiții climatice foarte bune, cu amplitudini termice relativ scăzute.
Oléron este situată în inima zonei cel mai însorite de pe litoralul Atlantic francez. Insula beneficiază de peste 2.100 de ore de soare pe an[11].
Aceste condiții climatice favorabile, întotdeauna supuse influențelor oceanului Atlantic, favorizează existența unei vegetații mediteraneene. Astfel, flora este caracterizată de prezența uimitoare a oleandrului, eucaliptului, agavelor, care ajută mimoza să înflorească încă din ianuarie. La esențele deja mediteraneene ale stejarului verde (sau braduleț) și ale cistului, se adaugă palmieri, smochini, portocali și chiar măslini.
Este acest climat excepțional care l-a determinat pe Pierre Loti să spună că Oléron este "insula parfumurilor"[n 8].
Sursă: „Fiche 17093002”(PDF) (în franceză). donneespubliques.meteofrance.fr. . Accesat în .
Păduri
Gestionată de Office National des Forêts[n 9], pădurea publică acoperă 2.900 de hectare[12], adică aproximativ 17% din suprafața insulei Oléron. Masivele forestiere ale insulei au fost plantate în secolul al XIX-lea pentru a proteja locuințele[13]. Pădurile sunt răspândite pe întreg teritoriul insular și acoperă suprafețe foarte diferite:
În sudul insulei se află marele pădure națională Saint-Trojan, întinzându-se pe trei comune și acoperind 1.867 de hectare; este cea mai mare și cea mai extinsă dintre toate pădurile insulelor de pe litoralul Atlantic francez.
La vest de Boyardville, pădurea națională des Saumonards este compusă în principal din rășinoase și stejari verzi. Acoperă 645 de hectare și mărginește țărmurile pertuis d'Antioche, în fața fortului Boyard.
Proprietate a conservatorului litoralului, pădurea Briquet se află la vest de pădurea Saumonards, în comuna Saint-Georges d'Oléron; cei 46 de hectare ai pădurii Briquet, gestionate de ONF, sunt clasificați ca "pădure de protecție"; prezintă un peisaj și o biodiversitate similare zonelor mediteraneene[14].
În nord-vestul insulei, în apropierea oceanului, mica pădure națională Domino are o suprafață de 164 de hectare și este o pădure de rășinoase (în special pini maritimi) în care se amestecă stejari verzi, plantați pe fâșia dunărilor; este, ca suprafață, a treia pădure a insulei, aparținând, de asemenea, comunei Saint-Georges-d'Oléron.
Mici păduri naționale, situate pe dunele comunelor La Brée-les-Bains, Saint-Denis și Saint-Pierre, totalizează o suprafață de 53 ha.
Densitatea populației
En 2019, populația insulei Oléron a fost de 21.972 de locuitori, ceea ce o face a doua insulă ca populație din teritoriul metropolitan, după Corsica, și cea mai populată dintre toate insulele de pe litoralul Atlantic francez. Densitatea populației este de 126 locuitori/km² și plasează insula deasupra mediei departamentale, dar sub densitatea insulei Ré (204 locuitori/km²).
Populație destul de bine distribuită
Din cele opt comune ale insulei, șase au o densitate a populație mai mare de 100 de locuitori/km². Cele două foste cantoane ale insulei au fiecare o densitate demografică care depășește, de asemenea, 100 de locuitori/km²:
fostul canton Château-d'Oléron: 140 locuitori/km²;
fostul canton Saint-Pierre-d'Oléron: 110 locuitori/km².
Ultimul recensământ al populației, efectuat în 2019, oferă următoarele rezultate:
Urbanizarea insulei continuă inevitabil, cu construcții de zone rezidențiale și de case de vacanță, formând aglomerări urbane cu o țesătură încă aerată. Obiectivul comunității de comune este acum de a evita fragmentarea și de a încuraja densificarea pentru a recompune spațiul urban și rural[19].
Două orașe dominante
Centrul orașului Saint-Pierre-d'Oléron văzut de pe clopotnița bisericii Saint-Pierre.
Saint-Pierre-d'Oléron s-a afirmat de departe ca fiind "capitala" insulei, datorită în special poziției sale geografice centrale care a determinat bazele dezvoltării sale urbane și economice, surclasând Le Château-d'Oléron, capitala istorică a insulei.
Astăzi, acest oraș, care numără 6.742 de locuitori, se află pe locul unsprezecelea în rândul comunelor urbane din Charente-Maritime[n 10] și se clasează pe locul opt în rândul unităților urbane ale departamentului[n 11]. Orașul trece, pentru a doua oară în istoria sa demografică, peste pragul de 5.000 de locuitori la recensământul din 1990[n 12]. Din sfârșitul celui de-al doilea război mondial până în prezent, Saint-Pierre-d'Oléron și-a dublat populația, trecând de la 3.350 în 1946 la 6.742 de locuitori în 2017. Dezvoltarea sa este extrem de contemporană, iar evoluția sa demografică este remarcabil de susținută și regulată. Face parte din orașele secundare ale structurii urbane a Charente-Maritime, printre cele mai dinamice din departament.
Le Château-d'Oléron, cu o populație de 4 118 habitants în 2017, rămâne a doua localitate ca mărime de pe insulă. Acest mic oraș este „capitala” istorică a insulei, găzduind odinioară guvernatorii din Oléron care își aveau cartierul general în incinta cetății. Este comuna cu cea mai mare densitate de locuitori din întreaga insulă, cu 252 de locuitori/km². Locuințele sale vechi sunt grupate în jurul vechii cetăți și a pieței centrale, recent reamenajată, ceea ce o face un loc deosebit de apreciat de către vizitatori. Locuințele recente, de tip pavilionar, concentrate în lotizări private, tind să se extindă de-a lungul căilor de comunicație, în special spre Dolus-d'Oléron.
Vexilologie și heraldică
Stema orașului Oloron 1696 (imaginea de sus)Carte poștală de la Oléron (anii 1960)
Înainte de anii 1950, nu există nicio urmă a unui drapel al insulei Oléron. Drapelul actual este inspirat de stema orașului Oloron (Béarn), vizibilă în Armorialul General al Franței al lui Charles D'Hozier (1696). O greșită transcriere a stemei orașului Oloron ca stemă a orașului "Oléron" (volumul 3, generalitatea Pau, folio n°78) explică reaproprierea stemei din Béarn[20].
Steagul insulei Oléron.
Drapelul este compus din trei culori: albastru marin pentru mare, galben pentru soare și verde pentru păduri. Acest model este întâlnit și pe blazoanele mai multor comune de pe insula Oléron.
Morfologia insulei Oléron s-a stabilizat între -4000 și -2000 î.Hr., sub forma pe care o cunoaștem în prezent, după o perioadă de creștere progresivă a nivelului apelor, numită transgresiune flandriană[n 13], și inundarea strâmtorilor charentaise care au rămas deasupra apei în timpul ultimei Glaciațiuni Würm.
Occuparea umană a insulei este atestată încă din perioada neolitică, așa cum o demonstrează mai multe situri arheologice: Ponthézière la Saint-Georges-d'Oléron, Ors, siturile Perroche și Écuissière la Dolus[23].
Eleanor de Aquitania, uneori numită Eléonore de Guyenne, locuiește la Le Château-d'Oléron în 1199. Acolo rămâne o perioadă, cerând redactarea unei serii de reguli maritime cunoscute sub numele de Rolurile Oléronului[n 14], înainte de a se retrage la abația Fontevraud unde moare în 1204.
În februarie 1625, protestantul Soubise capturează insula după ce a ocupat insula Ré. Câteva luni mai târziu, Charles, Duce de Guise organizează o debarcare pentru a recuceri insula, sprijinit de flotele olandeze și engleze[25].
În noaptea de 18 spre 19 noiembrie 1916, în timpul unei furtuni, Présidente Viera, un vapor cu aburi american, venind de la Montevideo și transportând 14.000 de tone de vin, avariată, se scufundă pe plaja Grand-Village unde se rupe în două. Epava este încă vizibilă pe plajă.
Începând din 1923, scriitorul Pierre Loti este înmormântat în grădina casei bunicilor săi, urmând tradiția strămoșilor săi huguenoți. Această casă se află în Saint-Pierre, dar conform dorințelor autorului, nu este deschisă pentru vizitare, spre deosebire de casa sa din Rochefort, transformată în muzeu.
Insula este una dintre ultimele focare de rezistență germană la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial (Cuibul de rezistență germană de La Rochelle[n 15] și cuibul de rezistență germană de la Royan și de la capul de Grave[n 16]); este eliberată la sfârșitul lunii aprilie 1945 printr-o debarcare a peste 8.000 de oameni la sud, pe plaja Gatseau, unde a fost ridicat un memorial[27]·[28]. René Babonneau, locotenent-colonel și compagnon de la Libération[n 17], participă la eliberarea insulei, în fruntea Regimentului 158 RI[29]. Regimentul 32 de artilerie, recent reconstituit, sprijină această ofensivă[30].
Podul insulei Oléron, având o lungime de 2.862 de metri, a fost inaugurat pe 21 iunie 1966.
Potrivit unei etimologii fantastice, termenul "kissenot" sau "quichenotte", care desemnează pălăria în formă de cornet lung îndreptat înainte, ar proveni de la deformarea expresiei în limba engleză "kiss not", deoarece femeile din Oléron care purtau această pălărie nu doreau să fie sărutate de către soldații englezi care ocupau insula în timpul Războiului de 100 de Ani. În realitate, termenul derivă din "quichon", care desemnează o grămadă de fân; "quich'not", purtat de femei în timpul cositului, este pur și simplu coafura cositoarei. Această pălărie se găsește în multe provincii, sub forme și dimensiuni ușor diferite și sub diverse nume. Contrar uzului actual, "quich'not" era nu feminin, ci masculin. Se spunea cândva "un quich'not" și "mon quich'not"[31].
Comunitatea de comune a Insulei Oléron[32] adună proiectele de interes pentru Oléron, în special în domeniile amenajării teritoriului și dezvoltării economice.
Dezvoltare economică și turistică
Pentru a dezvolta teritoriul și a maximiza atractivitatea turistică a insulei, comunitatea de comune Insula Oléron a decis să implementeze o rețea de piste pentru biciclete, promovând astfel mijloacele de transport nepoluante și punând în valoare teritoriul. Această rețea, tot mai densă, se încadrează în politica de dezvoltare durabilă a comunității de comune, contribuind la dezvoltarea mobilității durabile și a ecoturismului. În 2014, aceasta ajunge la peste 130 km[33].
Pe insulă au loc numeroase evenimente pe tot parcursul anului: concerte, târguri de vechituri, plimbări de descoperire, picnicuri, seri de lectură, ateliere și conferințe, piețe, pétanque, regate, competiții de surf și de catamarane, etc.
Semaforul, farul Chassiron și Maison de la Pointe.
Transport
Piste pentru biciclete
Insula Oléron dispune de o rețea de piste de biciclete de peste 130 de kilometri. În fiecare an, noi amenajări sunt realizate pe teritoriul insulei. Prin dune, plaje, mlaștini și păduri, bicicleta este mijlocul de transport preferat pentru a descoperi în ritmul său diversitatea peisajelor de pe Insula Oléron. Pentru a ghida și facilita deplasarea cicliștilor, rețeaua de piste de biciclete este dotată cu o semnalistică informativă și direcțională. Împrăștiate pe întreaga insulă, există 4 circuite cu culori diferite, evidențiate pe teren prin stâlpi numerotați[34].
Trenul insulei Oléron
La mijlocul secolului al XIX-lea, căile ferate de interes local[n 18] își fac apariția în zonele rurale franceze. Procesul este mai mult sau mai puțin rapid. În 1904, o cale feratămetrică de 37 de kilometri este inaugurată de la Saint-Trojan la Saint-Denis, cu o ramură secundară de 6 kilometri de la Sauzelle la Boyardville. Cinci locomotive Corpet-Louvet asigură patru curse de dus-întors zilnice pe ramura principală.
Despre acea perioadă, mărturiile contemporane indică faptul că traficul feroviar era intens, iar până în 1914, calea ferată s-a dovedit a fi un atu esențial pentru economia insulei. Ea a contribuit în mod special la dezvoltarea stațiunilor balneare.
Din cauza concurenței din partea drumului, serviciul feroviar s-a oprit în 1935. Stația La Chevalerie, care se vede puțin după intrarea pe insulă, este unul dintre puținele vestigii ale acelei perioade feroviare.
Micul tren din Saint-Trojan
Din 1963, în comuna Saint-Trojan, o cale ferată cu ecartament de 60 cm leagă satul de plajele Maumusson și Gatseau. Este inspirată de vechiul tramvai care lega Royan de Ronce-les-Bains[35].
Rețeaua de autobuze
Rețeaua de autobuze departamentale este mai dezvoltată decât în alte arondismente din Charente-Maritime, și legături directe către gara SNCF din Surgères sunt disponibile pentru a face insula accesibilă printr-o singură corespondență din Paris[36].
O rețea de autobuze estivale, cu traseul său variind de la un an la altul, este pus în funcțiune de la începutul lunii iunie până la sfârșitul lunii august pentru a lega diferitele sate și campinguri. Este finanțat de comunitatea de comune din Oléron[37].
Rezervație naturală și clasificare
Mlaștina Păsărilor.
Rezervația naturală națională Moëze-Oléron cuprinde 6.700 de hectare între insulă și ținutul Charente. Ea include o vastă zonă de plajă, clasificată rezervație naturală printr-un decret din 1993, descoperită la reflux, unde este interzisă practicarea pescuitului de scoici[38].
Din 1 aprilie 2011, insula Oléron este, de asemenea, clasificată ca sit natural în Franța[39] și beneficiază, în acest sens, de protecția Natura 2000.
^ Suprafața totală a insulei Oléron, conform datelor Institutului Național de Statistică și Studii Economice (INSEE), este de 174,39 km², din care 106,12 km² pentru fostul canton Saint-Pierre-d'Oléron și 68,27 km² pentru fostul canton Château-d’Oléron.
^ La recensământul INSEE realizat în 2007, populația insulei Oléron era de 21.242 de locuitori.
^Date statistice din portul de pescuit înregistrate în ianuarie 2008.
^Les Naviculaceae sunt o familie de alge din încrengătura Bacillariophyta (Diatomee), din clasa Bacillariophyceae și din ordinul Naviculales.
^Marennina este un pigment albastru-verzui, produs ipotetic de o microalgă din clasa Bacillariophyta sau Diatomee, alga Haslea ostrearia (cunoscută sub numele de naviculă albastră), prezentă în bazinele dedicate maturării stridii, în special bazinele din Marennes-Oléron, de unde provine numele acestei molecule. Acest pigment albastru-verzui, care pare să aibă proprietăți antivirale, antifungice, antibacteriene și fotoprotectoare (conform unui studiu care se bazează pe un singur tip de bacterii), se fixează în branchiile stridiilor și le conferă culoarea verde caracteristică maturării lor. Numeroase teste de caracterizare biochimică au arătat că marennina este un florotanin (compus polifenolic)[6].
^Pineau des Charentes este un „vin de lichior produs într-o regiune determinată” (VLQPRD) la nivel european și un „vin de lichior cu denumire de origine controlată” (VLAOC) în Franța. Este obținut prin amestecul de must de struguri și coniac.
^Menționat în "Le Roman d'un enfant" unde autorul descrie, în special, scene din viața locală din Insula Oléron de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
^L’Office national des forêts (ONF) este o instituție publică cu caracter industrial și comercial din Franța, însărcinată cu gestionarea pădurilor publice, sub autoritatea Ministerului Agriculturii și Alimentației și Ministerului Tranziției Ecologice și Solidarității. Sediul central se află în Maisons-Alfort, pe Avenue du Général-Leclerc.
^Conform clasamentului demografic stabilit în 2007, Saint-Pierre-d'Oléron se află după La Rochelle (1), Saintes (2), Rochefort (3), Royan (4), Aytré (5), Saint-Jean-d'Angély (6), Tonnay-Charente (7), Lagord (8), Périgny (9) și Saujon (10).
^Unitățile urbane adună mai multe comune urbane în cadrul unei aglomerări pluricomunale sau pot proveni dintr-o singură comună urbană izolată - cazul Saint-Pierre-d'Oléron - conform diferitelor definiții ale INSEE, plasând La Rochelle pe primul loc; urmează Rochefort, Royan și Saintes pentru unitățile urbane cu peste 20.000 de locuitori; pe locul al cincilea vine La Tremblade, pe al șaselea, Marennes și, pe al șaptelea, Saint-Jean-d'Angély.
^În 1866, în timpul celui de-al Doilea Imperiu, comuna înregistrează primul său maxim demografic cu 5.152 de locuitori, cifră care nu este depășită decât în 1990.
^Transgresiunea flandriană (numită după Flandra, unde a avut efectele cele mai vizibile) este fenomenul de ridicare globală a nivelului mării (de aproximativ 100 m), care a avut loc începând de la sfârșitul Pleistocenului târziu, la finalul ultimei glaciațiuni Würm (cu aproximativ 19.000 de ani în urmă) și cauzată de topirea gheții din inlandsis. În acea perioadă, Canalul Mânecii, apoi Țările de Jos și Flandra belgiană și franceză au fost inundate de mare, acest episod prelungindu-se în Holocen până la începutul erei comune. Această transgresiune, care a determinat o creștere a temperaturii apei oceanice cu peste 10 °C, este numită versiliană în Marea Mediterană, melahiană în Maroc[21], nouakchottiană în Golful Guineei[22].
^ abRolurile Oléronului, numite și Judecățile Oléronului, sunt o colecție de judecăți compilate într-un cod la sfârșitul secolului al XII-lea, care au fost folosite ca cod maritim în întreaga Europă. Ele sunt la originea Legii Amiralității britanice (Black Book of the Admiralty).
^Cuibul de rezistență germană La Rochelle este unul dintre Cuiburile de rezistență germană ale Atlanticului, zone de rezistență germane rămase pe litoralul european de vest în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ele sunt create începând de la sfârșitul verii 1944, odată cu încheierea bătăliei din Normandia, iar apoi debarcarea din Provence obligă armatele germane să se retragă spre nord-estul Franței. Scopul lor era de a bloca accesul Aliaților la marile porturi, dar aceste cuiburi nu au avut un impact real asupra desfășurării ulterioare a războiului, unele porturi putând fi capturate. Cuibul de rezistență germană de la Rochelle este constituită din orașul La Rochelle și împrejurimile sale pe o distanță de aproximativ zece kilometri, inclusiv baza submarină de la La Pallice, insula Ré și cea mai mare parte a insulei Oléron (partea de sud a insulei făcând parte din cuibul de rezistență germană Royan). Aceasta nu s-a predat decât pe 8 mai 1945, după capitularea celui de-al Treilea Reich.
^Cuibul de rezistență germană Royan și a capul Grave (în germană Festungen Girondemündung Nord und Süd - adică fortărețele Nord și Sud ale estuarului Gironde[26]) este unul dintre Cuiburile de rezistență germană ale Atlanticului, nume dat câtorva cuiburi de rezistență germane care au supraviețuit pe litoralul nord-european în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, între sfârșitul bătăliei din Normandia și începutul eliberării Franței în august 1944 și capitularea germană în mai 1945. Aceste cuiburi de rezistență germană urmăreau să împiedice Aliații să captureze marile porturi pe care le protejau. Cuibul de rezistență germană de la Royan și capul Grave care bloca accesul maritim la portul Bordeaux-ului, era compusă din două părți situate de o parte și de alta a estuarului Gironde: o zonă de 500 km² (denumită Gironde Nord) care se întindea de la sudul insulei Oléron până la nivelul estuarului, incluzând peninsula Arvert și centrul pe orașul Royan, și o zonă de 200 km² (denumită Gironde Sud) constituită din capul Grave până la Saint-Vivien-de-Médoc și Vensac[26].
^Un compagnon de la Libération este un membru al Ordre de la Libération, creat pe 16 noiembrie 1940 de către generalul de Gaulle în calitate de "șef al Francezilor Liberi" pentru a "recompensa persoanele sau colectivitățile militare și civile care s-au distins în opera de eliberare a Franței și a imperiului său" în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
^O cale ferată de interes local (VFIL / CFIL), este o linie de cale ferată secundară sau de tramvai construită de autoritățile locale în Franța și coloniile sale. Servind zone rurale slab populate care nu erau conectate la rețeaua de interes general, concesionate marilor companii (principalele companii de cale ferată de interes general: Compagnie du Nord, Paris-Lyon-Méditerranée, Paris-Orléans-Midi, Compagnie de l'Est, Réseau Ouest-État și Réseau Alsace-Lorraine. Naționalizate la 1 ianuarie 1938, ele au format SNCF - Societatea Națională a Căilor Ferate Franceze), aceste căi ferate erau construite și operate cu economie, pe o linie metrică.
^„Amère marine” (în franceză). Aléas : Le magazine de l'imprévisible. . Accesat în .
^Morelle, Dominique (). Rencontre avec Pierre Loti en Oléron (în franceză). G. Durand. p. 56. (pagina 49)
^Pouvreau, Jean-Bernard (). „Preliminary characterisation of the blue-green pigment "marennine" from the marine tychopelagic diatom Haslea ostrearia (Gaillon/Bory) Simonsen”. Journal of Applied Phycology (în engleză). 18 (6): 757–767.
^„Historique” (în franceză). Vignoble de l'île d'Oléron. Accesat în .
^Pourtaud, Jean-Sébastien; Olivet, Yves (). Dolmens, menhirs, tumulus et pierres de légendes de Charente-Maritime (în franceză). Rioux-Martin: Le Croît Vif. p. 158. ISBN978-2-36199-529-4.
^ abDesquesnes, Rémy (). Les poches de résistance allemandes sur le littoral français : août 1944 - mai 1945. Histoire (în franceză). Rennes: Ouest-France. p. 38. ISBN978-2-7373-4685-9.
^Stéphane Weiss, « Entre grands desseins et désillusions, le difficile réarmement de la France en 1944-1945 vu à travers les cas des 10e et 19e Divisions de Paris et de Bretagne », Annales de Bretagne et des Pays de l’Ouest [Online], 125-4 | 2018, postat online la 18 decembrie 2020, consultat la 4 aprilie 2024. URL : http://journals.openedition.org/abpo/4138 ; DOI : https://doi.org/10.4000/abpo.4138 (în franceză).
.svg)
.svg)
_-_R%C3%A9-Olleron-Aunis.jpg)
.jpg)
