Liviu Mihai (n. 9 aprilie1980[1], Slatina, România) este un artist vizualpostmodernist, exponent al școlii de pictură de la București, cunoscut pentru lucrările sale captivante care explorează teme precum dualitatea, erotismul, transformarea și aspectele sociale și psihologice ale omului. Cu expoziții organizate în România și Europa, prezent și în cadrul unor platforme online, Liviu Mihai s-a afirmat ca o figură semnificativă în arta contemporană.
Format în climatul actual efervescent, Liviu Mihai este un artist vizual care se subscrie în mod preponderent existențialismului în pictură. Subiectele lui nu au nevoie de impresia lăsată de carnație; abordarea este una mișcatoare și energetică, iar mesajul de un realism expresiv. Tratările fenomenologice ale artistului sugerează necesitatea fixării unei suprateme în operă, reieșind ca aplicații ale unui auto-didacticism. În cazul de față, accentul cade pe latura psihanalitică, un personaj favorit fiind însuși Freud. Pata de culoare e instabilă în opera lui Liviu, poate încadra un compozit care se recompune pe sine, se deconstruiește păstrând înfățișarea, dar ignorând forma. Fondul – conceptul, este cel care conferă greutate și decide aspectul întregii lucrări. În sens mai concret, preocuparea psihanalitică se bazează pe aprofundarea sistemului freudian.
Seriile de picturi evocă acut, prin concepte saturate de fiorul exuberant al deconstrucției, teritorii onirice fascinate, situate la granița fragilă dintre etos și metafizica labirintică a coșmarului, sincopate într-un mod aparte, subtil, cu noima policromă, voluptos seducătoare, a serpentinei obtuze abrutizant hedoniste, ce facilitează astfel evadarea din nonsens printr-un insidios și de mare acuratețe excurs psihanalitic ca atare sugerat.
Ca mulți dintre colegii săi de generație, Liviu Mihai chestionează politicul și moștenirea dificilă a comunismului, contribuind, prin viziunea sa artistică, la vindecarea unei traume colective sau cel puțin la conștientizarea acesteia, care constituie, oricum, primul pas către vindecare. În plus, cromatica are potențialul de a deveni un instrument de rescriere a narativului legat de ororile regimului, ca de exemplu în portretul roz al „Tovarășului”, în care resentimentul pe care mulți încă îl (mai) au față de Ceaușescu capătă, prin natura și semnificația culorii, capacitatea de transcendere către o compasiune trecută, desigur, prin filtrul nostalgiei și amneziei. Alte personalități redate în portretistica de față, care nu au legătură neapărat cu politicul, cât cu spiritualul sunt Mozart, Beethoven și Papa Ioan Paul al II-lea, cel din urmă cu o referință categorică la celebra lucrare al lui Maurizio Cattelan – „La Nona Ora” (1999), cu papa lovit de un meteorit.
