A fost cel de-al șaselea fiu al căpitanului Alexandru Bassarabescu (1818-1893)[3] și al Elisabetei-Eliza, născută Starostescu (1830-1897). Alexandru Bassarabescu (tatăl lui Ioan) a fost coleg de liceu la Sfântu Sava cu Nicolae Bălcescu și Ion Ghica, a fost principalul funcționar al Magistratului, apoi al Primăriei - până în vremea Războiului de Independență (1877). Inițial a avut rangul de pitar. A participat activ la evenimentele de la 1848, în funcția de secretar al Magistratului din reședința județului Vlașca.[4]
Educație
A urmat clasele primare în Giurgiu, la Galben și Verde.[2]
În 1877, familia s-a mutat la București din cauza bombardamentelor otomane.[5] Deși s-au mutat, autorul a absolvit școala primară tot în Giurgiu, la 11 iulie 1882.[6] La București Ion Alexandru Bassarabescu a urmat cursurile Colegiului „Sf. Sava” (1884-1891) și apoi Facultatea de Filozofie și Litere din București (1891-1897).[7]
Carieră
Ca student a lucrat ca funcționar la Ministerul de Finanțe. A fost profesor suplinitor de geografie la Liceul Unirea din Focșani în 1896.[8]
A predat la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești cursuri de geografie și franceză timp de patru decenii. A fost profesor și la Școala Comercială din Ploiești, la Institutul de Fete Regina Elisabeta (sau la Pension, cum i se spunea în epocă, denumire populară). În perioada interbelică a făcut parte din grupul de personalități locale (alături de arhitectul Toma T. Socolescu, Ion Ionescu-Quintus, profesorul și gazetarul Dumitru Munteanu-Râmnic) ce a militat pentru înființarea unei biblioteci publice comunale a Ploieștiului (martie 1921), a cărei urmașă a devenit ulterior Biblioteca Județeană Nicolae Iorga. În 1931 a contribuit la înființarea Muzeului de Arte Frumoase din Ploiești.[9] Din inițiativa sa a fost dezvelit primul bust al lui Ion Luca Caragiale în 1932.[10]
În timpul liceului, împreună cu alți colegi, a participat la întruniri și dezbateri culturale organizate la Ateneul Român. Aici l-a cunoscut pe Alexandru Vlahuță, care l-a îndrumat în cariera literară.[11]
Încurajat de profesorul Simion Mândrescu, a publicat pe 1 noiembrie 1888 în revista Mugurul (revista Liceului „Sf. Sava”) nuvela Nostalgie.[12]
Din 1896 până în 1935 a colaborat la revista Convorbiri literare, iar din 1900 a fost membru în comitetul de redacție.[13]
A colaborat la mai multe periodice ale vremii: Sămănătorul (Semănătorul),[14]Revista Theatrelor,[15]România literară, Revista poporului (unde a fost redactor), Generația nouă, Adevărul și Românul, în paginile cărora s-a semnat cu mai multe pseudonime: Arab, Ion Arab, Barion, I.A. Barion și Bion.[16]
Debutul editorial a avut loc în anul 1903, când i-a apărut la Editura Socec un volum de nuvele.[9]
În 1908 a fost cooptat în primul comitet al Societății Scriitorilor Români, iar un an mai târziu, la propunerea lui Duiliu Zamfirescu, a fost ales membru corespondent al Academiei Române;[17] recomandat de Mihail Sadoveanu, a devenit în 1935 membru plin.[18]
A fost Inspector Școlar și inspector general al învățământului primar. În 1918 a fost numit prefect al județului Prahova și senator în guvernul Marghiloman. Între 1926-1927, a fost senator și în guvernul condus de generalul Alexandru Averescu.[19]
În anul 1930, Ioan Al. Bassarabescu a devenit vicepreședinte al Consiliului Ordinului „Marele Orient al Românei”, iar din 1933 a fost ales membru de onoare al aceleiași grupare de loji. Legăturile cu masoneria au continuat, devenind și membru al Lojii „Libertatea” din Ploiești (1937).[20]
Lui Ioan A.Bassarabescu i s-a retras statutul de membru al Academiei de către regimul comunist din România, în 1948.[21] A fost repus în drepturi la 3 iulie 1990.[22]
În 1943 a apărut ultimul volum pe care l-a publicat, Lume de ieri, pentru care a primit un premiu de 60.000 lei la secțiunea „cea mai bună literatură” - București (14 martie 1944). După această dată, scriitorul nu a mai publicat decât mici articole.[24]
Împreună cu Mihail Sadoveanu, A. de Herz, Emil Gârleanu și George Ranetti, a fost angajat de Teatrul Național din București pentru a traduce drame și comedii. Acest proiect a fost inițiat de Pompiliu Eliade, directorul teatrului, pentru a combate calitatea slabă a traducerii pieselor de teatru.[27]
Două comedii de Georges Courteline, Taina familiei și Liniștea casei, traduse de Bassarabescu, au fost puse în scenă în stagiunea 1908-1909.[28] Comedia Ovidiu Șicană (1908) este o adaptare liberă după La Parce de maître Pierre Pathelin.[29] A tradus între 1890 și 1893 din George Duruy, G.G. Byron, Alphonse Daudet și Thomas Hardy.[23]
A fost apreciat de personalități ale literaturii și culturii naționale precum B.P. Hasdeu, Titu Maiorescu, Duiliu Zamfirescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu și alții. A întreținut corespondență de lungă durată cu Constantin N. Mihăilescu-Conemy, poet, prozator și jurnalist din Câmpina. În epistolele trimise de Bassarabescu sunt menționate unele momente dureroase din biografia prozatorului giurgiuvean, dar și referiri la cartea sa de proze pentru copii.[30]
A murit în urma unui accident rutier la Ploiești la 27 martie 1952.[18]
Viața personală
În 1904 Ioan Alexandru Bassarabescu s-a căsătorit cu Ecaterina Dinescu (1881-1947), fiica unui comerciant pe nume Temelie DInescu. Ecaterina, la rândul său, a fost implicată în lumea literară, a publicat poezii, schițe și traduceri sub numele adevărat sau pseudonimul Irene Mohor.[31]
Au avut o fiică, Maria-Elisabeta Puricel Bassarabescu (Cireșica Bassarabescu), care a murit în 2013, în Elveția. A fost o femeie de carieră, a absolvit facultatea de drept, fiind printre primele judecătoare din România.[32] Pe lângă activitatea profesională, a scris și poezie.[22]
Scriitorul a fost implicat în acțiuni caritabile, alături de fiica sa, în cadrul Societății „Caritatea”, înființată la Ploiești în anul 1880 de un grup de doamne din elita locală.[33]
În 1926 a primit Premiul „Ioan Al. Brătescu-Voinești” din partea Societății Scriitorilor. În 1930 a primit Premiul Național pentru proză.[16]
A primit Ordinul Coroanei (comandant), Ordinul Stelei României (ofițer) și Ordinul Meritul Cultural (ofițer).[35]
Omagiu
În 1935 a fost numit membru de onoare al Comitetului care a ridicat bustul lui Mihai Eminescu în Parcul Alei din orașul Giurgiu.[36]
La 1 aprilie 1993, Biblioteca Județeană Giurgiu a primit numele scriitorului și omului politic român, membru corespondent al Academiei Române, Ioan Alexandru Bassarabescu, la propunerea lui Emil Păunescu, muzeolog și istoric giurgiuvean.[37]
În anul 2000, Școala „9 Mai din” Ploiești a primit numele lui Ioan Al. Bassarabescu.[38]
Antologia scriitorilor români, București, 1931 (în colaborare cu V.V. Haneș)
Traduceri
Georges Courteline, Taina familiei. Liniștea casei, București, 1924
Note
^Chirulescu, Marian; Popescu, Paul D.; Radu, Mihaela (). Personalități prahovene. Dicționar biobibliografic. Darkoprint, Ploiești. p. 47.Mentenanță CS1: Nume multiple: lista autorilor (link)
^ abCălinescu, George (). Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Editura Minerva. p. 581.
^Enache, Constantin (). Municipiul Giurgiu - compendiu monografic. București, Editura Universul Familiei. p. 549.
^Păunescu, Emil (). Ioan Al. Bassarabescu și orașul Giurgiu. Editura Vinea. p. 5.
^Păunescu, Emil (). Ioan Al. Bassarabescu și orașul Giurgiu. Ediția a II-a, revăzută și adăugită. Editura Rotipo. p. 6.
^Certificatul de absolvire a cursului primar eliberat de Școala primară a orașului Giurgiu (11 iulie 1882), conservat la Muzeul de istorie și arheologie al județului Prahova
^ abGheorghe Puricel - un jurist de excepție, cu o bogată practică judiciară, articol de Sorin Popescu și Tudor Prelipceanu, în Buletin de informare legislativă, nr. 1/2015, p. 30-31, București, Tipografia Monitorul Oficial
