Visconti a reușit o ecranizare inedită a romanului scris de Giuseppe Tomasi di Lampedusa și o atentă reconstituire a atmosferei socio-politice italiene de la mijlocul secolului al XIX-lea.
Prințul Don Fabrizio Salina (Burt Lancaster), mare latifundiarsicilian de viță nobilă, este bulversat de știrile privind campania lui Giuseppe Garibaldi și-și dă seama că aristocrația trebuie să se adapteze noilor realități istorice și să cedeze privilegiile burgheziei. Prințul aranjează căsătoria nepotului său, Tancredi Falconeri (Alain Delon), cu Angelica (Claudia Cardinale), fiica bogatului negustor Calogero Sedara (Paolo Stoppa), pentru ca astfel să-și poată menține statutul social și stilul de viață.
Balul, la care nobilii se văd obligați să accepte că puterea a trecut în mâinile noilor îmbogățiți, este considerat una dintre cele mai frumoase scene de gen din întreaga istorie a cinematografiei.
Villa Montalbo - Boscogrande, în care Luchino Visconti a filmat câteva scene ale filmului
Filmul are o distribuție internațională, cu americanul Burt Lancaster, francezul Alain Delon și italienii Claudia Cardinale și Terence Hill. El este văzut astăzi, în general, în versiunea în limba italiană, în care replicile lui Lancaster sunt dublate în limba italiană de către Corrado Gaipa; cu toate acestea, o versiune în limba engleză a fost produsă, de asemenea, tot atunci, în care este auzită propria voce a lui Lancaster. Când producătorii i-au spus lui Visconti că au nevoie de un star de cinema în distribuție, cu scopul de a se asigura că vor câștiga destui bani pentru a justifica bugetul mare, prima alegere a lui Visconti a fost unul dintre actorii proeminenți ai Uniunii Sovietice, Nikolai Cerkasov. Aflând că Cerkasov nu putea să participe la filmări din motive de sănătate, Visconti și-a pus speranțele în participarea lui Laurence Olivier, dar acesta avea deja un alt angajament. Producătorii l-au ales pe legendarul actor de Hollywood Burt Lancaster fără consultarea lui Visconti, ceea ce l-a ofensat pe marele regizor și a cauzat o stare de tensiune pe platoul de filmare; dar regizorul și starul de la Hollywood au ajuns să lucreze bine împreună, iar prietenia dintre ei a durat tot restul vieții lor.
Alberto Arbasino a comentat că filmul lui Visconti a fost o operațiune reacționară tipică Italiei, care s-a folosit de un roman bun pentru a susține fondarea unei literaturi acceptabile de dreapta.[3]
Versiuni
Filmul a circulat în numeroase versiuni. Prima versiune a lui Visconti avea o durată de 205 minute, dar a fost considerată a fi prea lungă; el a tăiat-o la 185 minute pentru lansarea oficială, considerând aceasta ca fiind versiunea sa preferată. Versiunea difuzată în lumea vorbitoare de limba engleză era versiunea de 161 minute realizată de 20th Century Fox. O versiune de 151 minute a fost difuzată în Spania.
Regiunea 2 Medusa Home Entertainment (lansată în 2001) este un disc italian cu o versiune nemasterizată, mai multe interviuri și scene nedifuzate.
Regiunea 2BFI Video oferă o versiune masterizată cu un comentariu de David Forgacs și Rossana Capitano
Regiunea 1The Criterion Collection este un set de trei discuri care oferă o versiune masterizată de 185 minute (subtitrare engleză), cu un comentariu de Peter Cowie, mai multe interviuri, un documentar de o oră, precum și o versiune dublată în limba engleză de 161 minute ca bonus.
^Citatul lui Alberto Arbasino este reprodus în Marco Belpoliti și Elio Grazioli - Alberto Arbasino (2001), p.94:
„Povero Lampedusa! Ha scritto un bel romanzo ed è stato trasformato in un cattivo maestro: come Proust, quando la sua tormentosa autocoscienza critica viene scambiata per una sentimentale, estenuata rèverie. Così Il Gattopardo; subito assunto come simbolo e insegna di una delle solite operazione reazionarie all'italiana: alla Respighi, alla De Chirico, alla Bava Beccaris alla Bava Beccaris o alla Gigliola Cinquetti. O diciamo pure alla Bassani-Visconti. Il Gattopardo è stato insomma adoperato per avallare la fondazione d'una destra letteraria dopotutto dignitosa e presentabile: cioè coerente d'idee, al corrente col gusto, non filistea, non fascista, non qualunquista, non analfabeta, formalmente corretta, educata su buoni modelli e nutrita d'opportuni richiami alla Tradizione Nazionale. E il regno del Tempo Perduto, il suo ciambellano è la memoria, la sua ideologia lo status quo. Tutto molto seducente, riposante, sicuro, morto. Reazionario? Certamente. Ma non perché naufraghi tra le urne e le ceneri voltando le spalle all'oggi e ai vivi, piuttosto perché non tenta neppure d'indagare il senso del passato per intendere meglio il presente. E una resa estetizzante e acritica alle ragioni dell'Immutabile. Questa cultura neo-conservatrice non poteva, in fondo, augurarsi un manifesto ideologico e poetico più utile del Gattopardo, come romanzo e come film. Mette d'accordo letterati tradizionali e signore à la page, antiquari, principesse, principesse, snob, sarte, modiste, Togliatti e Malagodi, come quando si difendeva la monarchia, nel 1943.”
