PROFILPELAJAR.COM

Focă obișnuită
Stare de conservare
	; Risc scăzut (LC) (IUCN 3.1)
Clasificare științifică
Regn:	Animalia
Încrengătură:	Chordata
Clasă:	Mammalia
Ordin:	Carnivora
(neclasificat):	Pinnipedia
Subordin:	Carnivora
Familie:	Phocidae
Gen:	Phoca
Specie:	P. vitulina
Nume binomial
	Phoca vitulina; Linnaeus, 1758
Subspecii
	P. vitulina concolor (DeKay⁠(d), 1842); P. vitulina mellonae (Doutt, 1942); P. vitulina richardsi (Gray, 1864); P. vitulina stejnegeri (J. A. Allen⁠(d), 1902); P. vitulina vitulina (Linnaeus, 1758)
	Arealul de răspândire al Phoca vitulina
	Modifică text

Foca obișnuită^[3] (Phoca vitulina), cunoscută și cu numele de vițel de mare^[4] sau focă comună, este o focă fără urechi găsită de-a lungul coastelor marine temperate și arctice din emisfera nordică. Cele mai răspândite specii de pinipede (morse, foci cu urechi și cele fără urechi), se găsesc în apele de coastă din Atlanticul și Pacificul de Nord, Marea Baltică și Marea Nordului.

Focile comune sunt maro, alb-argintii, maro-deschis sau gri, cu nări distinctive în formă de V. Un adult poate atinge o lungime de 1,85 m și o masă de până la 168 kg. Grăsimea de sub piele ajută foca la menținerea temperaturii corpului. Femelele trăiesc mai mult ca masculii (30-35 de ani față de 20-25 de ani). Focile se țin pe locurile familiare de odihnă, în general zone stâncoase (deși pot sta și pe gheață, nisip și noroi) unde sunt protejate de condițiile meteorologice nefavorabile și de prădători, în apropierea unei zone de hrănire. Masculii se pot lupta pentru femele sub apă și pe uscat. Femelele fată un singur pui după o gestație de nouă luni, de care au grijă singure. Puii pot cântări până la 16 kg și sunt capabili să înoate și să se scufunde la câteva ore de la naștere. Se dezvoltă rapid cu laptele gras al mamelor și sunt înțărcați după la 4 - 6 săptămâni.

Populația globală de foci obișnuitee este de 350.000–500.000, dar subspecia de apă dulce Ungava din nordul Quebecului este pe cale de dispariție.^[1] Odinioară o practică comună, vânarea focilor este acum ilegală în multe țări din arealul lor.

Descriere

Focile individuale posedă un model unic de pete, fie întunecate pe un fundal deschis, fie deschise pe unul întunecat. Ele variază în culoare de la negru-maroniu până la cafeniu sau gri; părțile inferioare sunt în general mai deschise la culoare. Corpul și înotătorile sunt scurte, capetele sunt rotunjite. Nările arată distinct în formă de V. La fel ca și în cazul altor foci adevărate, nu au pinna (pavilionul urechii). Canalul auditiv poate fi vizibil în spatele ochiului. Cu tot cu cap și înotători, acestea pot atinge la o vârstă adultă la 1,85 m și la 55 până la 168 kg.^[5] Femelele sunt în general mai mici decât masculii.

Populație

Există aproximativ 350.000–500.000 de foci obișnuite în întreaga lume.^[1] Deși populația nu este amenințată în ansamblu, populațiile din Groenlanda, Hokkaidō și Marea Baltică sunt excepții. Populațiile locale au fost reduse sau eliminate din cauza bolilor (în special virusul ciurului phocine) și conflictului cu oamenii, atât neintenționat, cât și intenționat. Uciderea focilor percepute ca amenințare pentru populațiile de pește este legală în Norvegia și Canada, dar vânătoarea comercială este ilegală. Focile sunt capturate și în vânătoarea de subzistență și uneori ca captură accidentală (în principal în plasele de fund). De-a lungul coastei norvegiene, capturile accidentale reprezentau 48% din mortalitatea puilor.^[6] Uciderea sau prinderea de foci este ilegală în Regatul Unit de la 1 martie 2021.^[7]

Habitat și hrană

Focile preferă locurile de odihnă familiare. Ele pot petrece câteva zile pe mare și pot călători până la 50 km în căutarea zonelor de hrănire și, de asemenea, pot înota mai mult de o sută de mile în amonte în apă dulce a râurilor mari urmărind peștii migratori, precum alosinae și probabil somonul. Locurile de odihnă pot fi atât coaste accidentate, stâncoase, cum ar fi cele din Hebride sau țărmurile din Noua Anglie, sau plaje cu nisip, cum ar fi cele din Normandia în nordul Franței sau Outer Banks din Carolina de Nord.^[1] Focile obișnuite se adună frecvent în porturi, golfuri, zone intercotidale nisipoase^[1] și estuare în căutarea peștilor-pradă, cum ar fi somonul,^[8] menhaden, hamsii, biban de mare, hering, macrou, cod, merlan și pleuronectiforme și, ocazional, creveți, crabi, moluște și calmari. Subspeciile atlantice din Europa sau America de Nord exploatează ca sursă de hrană și peștii din genul Ammodytes care locuiesc mai adânc, iar subspeciile din Pacific au fost înregistrate consumând ocazional pești din genul Oncorhynchus. Deși focile trăiesc mai ales lângă coastă, scufundări de peste 500 m au fost înregistrate.^[9] S-a înregistrat că focile atacă, ucid și mănâncă mai multe specii de rațe.^[10]

Comportament, supraviețuire și reproducere

Focile obișnuite sunt solitare, dar sunt gregare pe țărm și în timpul sezonului de reproducere, deși nu formează grupuri la fel de mari ca alte foci. Când nu se hrănesc în mod activ, ei ies pe mal să se odihnească. Tind să fie de coastă, nu se aventurează mai mult de 20 km în larg. Sistemul de împerechere nu este cunoscut, dar se crede că este poligam. Femelele fată o dată pe an, cu o perioadă de gestație în jur de nouă luni. Femelele au o vârstă medie la maturitatea sexuală de 3,72 ani și o vârstă medie la prima naștere de 4,64.^[11] Atât curtarea, cât și împerecherea au loc sub apă.^[12]^[11] Cercetătorii au descoperit că masculii se adună sub apă, se întorc pe spate, își pun capetele împreună și vocalizează pentru a atrage femelele gata de reproducere.^[13] Rata de sarcină a femeilor a fost de 92% de la vârsta de 3 până la 36 de ani, cu succes reproductiv scăzut după vârsta de 25 de ani.^[11]

Fătarea are loc anual pe țărm. Momentul sezonului de fătare variază în funcție de loc,^[14] având loc în februarie pentru populațiile de la latitudini inferioare și până în iulie în zona subarctică. Doar mamele au grijă de pui, alăptarea durând 24 de zile.^[15] Puiul se naște bine dezvoltat, capabil să înoate și să se scufunde în câteva ore. Timp de trei până la patru săptămâni puiul se hrănește cu laptele gras al mamei și crește rapid; născuți cu o greutate de până la 16 kilograme, puii își pot dubla greutatea până la înțărcare.

Focile trebuie să petreacă mult timp pe țărm în timpul năpârlirii, care are loc la scurt timp după reproducere. Acest timp pe uscat este important pentru ciclul de viață și poate fi perturbat în cazul unei prezențe umane substanțiale.^[16] Momentul declanșării năpârlirii depinde de vârsta și sexul animalului, mai întâi la puii de un an, iar la masculii adulți la urmă.^[17] O femelă se împerechează din nou imediat după înțărcarea puiului ei. Focile sunt uneori reticente să iasă pe mal în prezența oamenilor, așa că dezvoltarea și accesarea țărmului trebuie studiate cu atenție în locațiile cunoscute ca locuri de odihnă a focilor.

În comparație cu multe specii de pinipede și spre deosebire de pinipedele otariide, focile obișnuite sunt în general considerate a fi mai reticente vocal. Cu toate acestea, ele folosesc vocalizări non-armonice pentru a menține teritoriile de reproducere și pentru a-și găsi pereche în anumite perioade ale anului,^[18] și, de asemenea, în timpul interacțiunilor dintre mamă și pui.^[19]

Ratele anuale de supraviețuire au fost calculate la 0,91 pentru masculi adulți^[11] și 0,902 pentru femelele adulte.^[20] Vârsta maximă la femele a fost de 36 de ani, iar la masculi de 31 de ani.^[11]

Focă albă pe mușchi, Alaska
Foci la Point Lobos, California
Focă în râul Connecticut, în urma migrației peștilor anadromi
Focă înotând
Colonie de foci de pe Helgoland, Germania
Un pui
Alăptarea puilor la Point Lobos în California

Note

^ ^a ^b ^c ^d ^e Lowry, L. (2016). „Phoca vitulina”. IUCN Red List of Threatened Species. 2016: e.T17013A45229114. doi:10.2305/IUCN.UK.2016-1.RLTS.T17013A45229114.en . Accesat în 12 noiembrie 2021.
^ Linnæus, Carl (1758). Systema naturæ per regna tria naturæ, secundum classes, ordines, genera, species, cum characteribus, differentiis, synonymis, locis. Tomus I (în latină) (ed. 10th). Holmiæ (Stockholm): Laurentius Salvius. p. 38. Accesat în 23 noiembrie 2012.
^ Dumitru Murariu (2012). Din lumea mamiferelor. Volumul VI - Mamifere acvatice. București: Editura Academiei Române. p. 187. ISBN 978-973-27-2109-4.
^ Pop, Victor (1962). Zoologia Vertebratelor. Vol. II. Fasc. 2, Mamiferele. București: Editura Didactică și Pedagogică. p. 136.
^ Burnie, David; Wilson, Don E. (2001). Animal. New York City: DK Publishing. ISBN 978-0-7894-7764-4.
^ Bjørge, A.; Øien, N.; Hartvedt, S.; Bøthum, G.; Bekkby, T. (2002). „Dispersal and bycatch mortality in grey, Halichoerus grypys, and harbour, Phoca vitulina, seals tagged at the Norwegian coast”. Mar. Mammal Sci. 18 (4): 963–976. doi:10.1111/j.1748-7692.2002.tb01085.x.
^ „Seals”. GOV.UK (în engleză). Accesat în 8 februarie 2022.
^ Photographic evidence
^ Burns, J.J. (2002).
^ "Harbour seal kills and eats duck" Arhivat în 22 octombrie 2017, la Wayback Machine., Tetrapod Zoology, 6 martie 2008.
^ ^a ^b ^c ^d ^e Härkönen, T.; Heide-Jørgensen, M.-P. (1 decembrie 1990). „Comparative life histories of East Atlantic and other harbour seal populations”. Ophelia. 32 (3): 211–235. doi:10.1080/00785236.1990.10422032. ISSN 0078-5326.
^ Allen, Sarah G. (1985). „Mating Behavior in the Harbor Seal”. Marine Mammal Science. 1: 84–87. doi:10.1111/j.1748-7692.1985.tb00532.x.
^ Van Parijs, S.M.; Kovacs, K.M. (2002). „In-air and underwater vocalizations of eastern Canadian harbour seals, Phoca vitulina”. Canadian Journal of Zoology. 80 (7): 1173–1179. doi:10.1139/z02-088.
^ Temte, J. L. (1994).
^ Daryl Boness and W. Don Bowen, "The Evolution of Maternal Care in Pinnipeds", BioScience. 46(9):645-654. 1996.
^ Patrick Sullivan, Gary Deghi and C.Michael Hogan, Harbor Seal Study for Strawberry Spit, Marin County, California, Earth Metrics file reference 10323, BCDC and County of Marin, January 23, 1989.
^ Reder, S.; Lydersen, C.; Arnold, W.; Kovacs, K.M. (2003). „Haulout behaviour of High Arctic harbour seals (Phoca vitulina vitulina) in Svalbard, Norway”. Polar Biology. 27: 6–16. doi:10.1007/s00300-003-0557-1.
^ Matthews, L. P.; Parks, S. E. (2017). „Source levels and call parameters of harbor seal breeding vocalizations near a terrestrial haulout ite in Glacier Bay National Park and Preserve”. The Journal of the Acoustical Society of America. 141 (3): EL274–EL280. Bibcode:2017ASAJ..141L.274M. doi:10.1121/1.4978299. PMID 28372144.
^ Perry, E. A.; Renouf, D. (1988). „further studies of the role of harbour seal (Phoca vitulina) pup vocalizations in preventing separation of mother-pup pairs”. Canadian Journal of Zoology. 66 (4): 934–938. doi:10.1139/z88-138.
^ Manugian, S. C.; Greig, D.; Lee, D.; Becker, B. H.; Allen, S.; Lowry, M. S.; Harvey, J. T. (2017). „Survival probabilities and movements of harbor seals in central California”. Marine Mammal Science. 33: 154–171. doi:10.1111/mms.12350.

Bibliografie

van den Toorn, Jaap (21 septembrie 1999). „Harbor seals”. Jaap's Marine Mammal Pages. Arhivat din original la 11 martie 2006. Accesat în 26 iunie 2006.
California Wildlife, Volume III, Mammals, edited by David C. Zeiner, William F. Laudenslayer and Kenneth E. Meyer, published by the California Department of Fish and Game, Apr., 1990.
CRC Handbook of Marine Mammal Medicine. edited by Leslie A Dierauf, Frances M D Gulland, CRC Press (2001) ISBN: 0-8493-0839-9
Hewitt, Joan (2002). A Harbor Seal Pup Grows Up. Carolrhoda Books. ISBN: 1-57505-166-4