A fost fiul lui Ioniță Popescu și al Rebecăi-Elena (Reveica) din satul Dăișoara (comitatul Brașov, Austro-Ungaria). Numele de familie al mamei sale, înainte de căsătorie, Bucuța, a fost adoptat de scriitor ca semnătură literară și, din 1927, ca nume oficial.
A fost preocupat de cercetări de etnografie și folclor, de istorie literară, și a scris poezie și romane poetice.[3] După întoarcerea de la Berlin, a devenit redactor-șef la Monitorul Asigurărilor Sociale, șef de birou la Casa Centrală a Meseriilor, șef de studii și publicații la Casa Centrală a Asigurărilor Muncitorești, redactor al Arhivei pentru știință și reformă socială (D. Gusti), în cadrul Institutului Social Român, director în Ministerul Muncii, director al publicațiilor la Fundația Culturală „Principele Carol”, director la departamentul Educației Poporului din Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale, director la Casa Școalelor, secretar în Ministerul Cultelor și Artelor, profesor la Școala superioară de Asistență Socială și Publicitate, la Universitatea muncitorească etc. Emanoil Bucuța este fondatorul și directorul revistei de epocă Boabe de grâu între anii 1930-1935, asigurând fotografiei etnologice prestigiul de document sociologic de certă valoare informativă.[4][5] Romanul Fuga lui Șefki (1927) este considerat de George Călinescu „cea mai însemnată dintre narațiuni... un tablou încărcat de colori și amănunte etnografice asupra turcimii din partea occidentală a țării”.[6]
Din anul 1928 a fost membru al Societății Scriitorilor Români. A semnat și Emanoil Popescu, Ion Ordeanu, Ion Ordean, ori cu inițiale.
