Catolicismul și ortodoxia răsăriteană au cunoscut conflicte și crize care au generat Marea Schismă din 1054. În mod permanent au fost întreprinse de ambele părți demersuri de a depăși schisma, adesea cu forța și împotriva voinței celeilalte părți.

Conciliul Vatican II (1962-1965) a deschis o nouă eră în relațiile dintre Biserica Latină și Ortodoxia Răsăriteană.^[1]

Deși creștinătatea este divizată între lumea occidentală și lumea răsăriteană, atât în est, cât și în vest creștinii declară că cred în „una, sfântă, catolică și apostolică Biserică” (crezul niceeano-constantinopolitan).

Ruptura a fost resimțită ca dureroasă și deplânsă de ambele părți,^[2][3] ea contravenind evident cerinței lăsate de Isus din Nazaret ucenicilor săi „să fie una” (Evanghelia după Ioan 17,21). Durerea legată de trecut a impulsionat ambele părți, în special în ultimele decenii, să depună eforturi pentru restabilirea unității creștine prin eforturi de apropiere.

• Jean Meyendorff, Schisma și tentativele de unificare, CrestinOrtodox.ro, 16 iulie 2012. Accesat la 11 ianuarie 2024.

• Comisia Mixtă de Dialog Teologic Catolic-Ortodox
• Declarația de la Balamand