Vucinich provenea dintr-o familie de imigranți sârbi din Statele Unite ale Americii care au venit din Bosnia la începutul secolului al XX-lea.[5] S-a născut în Butte, Montana în 1913[6] și a locuit acolo până când a rămas orfan la vârsta de 5 ani (părinții săi au murit în urma unei epidemii de gripă) și a fost trimis apoi înapoi în Herțegovina.[6][7]
A urmat studii în Herțegovina, după care s-a întors în 1929 în Statele Unite ale Americii pentru a locui cu nașul său care locuia în Los Angeles, California și, deși nu vorbea aproape deloc limba engleză, și-a continuat studiile cu ajutor unei burse sportive.[6][8] A absolvit cursuri la Universitatea Berkeley din California, obținând un master în istoria Europei de Est în 1936.[6] A efectuat apoi studii de doctorat între 1936 și 1941, studiind, în paralel, și la Universitatea Carolină din Praga.[6][7] Vorbea mai multe limbi străine: sârbocroată,engleză, germană, bulgară, cehă, slovacă și română.[6]
Carieră
După absolvire, Vucinich a fost angajat în Oficiul pentru Servicii Strategice (OSS), predecesorul CIA, și a lucrat ca analist pentru Balcani și Uniunea Sovietică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.[6][7] În cursul activității sale, a vizitat Londra, Bari și Sofia. În anul 1943 a fost mobilizat ca locotenent în U.S. Naval Reserve și a fost decorat cu Steaua de Bronz.[6][7] În 1946, după ce a lucrat un an în Departamentul de Stat, a acceptat o ofertă de profesor în cadrul Departamentului de Istorie al Universității Stanford, unde a lucrat până la pensionarea sa în 1978.[7] Interesul său pentru politica Europei de Est l-a făcut să devină o țintă a senatorului Joseph McCarthy, iar profesorul Vucinich a fost convocat în 1954 în fața unui consiliu de judecată al Marinei Americane, fiind exonerat de acuzații cu ajutorul avocaților puși la dispoziție de Universitatea Stanford.[6]
În perioada 1972-1985 a fost director al Centrului de Studii Ruse și Est-Europene.[7] A predat, de asemenea, în secțiile internaționale ale Universității Stanford de la Florența, Beutelsbach și Viena.[7] În 1977 a fost numit profesor de studii est-europene la Universitatea Stanford, disciplină de studii înființată special pentru Vucinich.[6][7] El a predat acolo mulți ani după pensionarea oficială în 1978.[7] Printre studenții săi s-au numărat David Kennedy și Norman Naimark.[6][7]
În activitatea sa didactică și de cercetare, Vucinich a acoperit o arie largă a istoriei, cuprinzând istoria europeană generală, istoria modernă, istoria Imperiului Austro-Ungar, istoria bizantină, istoria otomană, istoria Italiei, istoria Balcanilor și istoria naționalitățile Uniunii Sovietice.[7] În perioada 1981-1982 a ocupat funcția de președinte al Asociației Americane pentru Studii Slave, Est-Europene și Euroasiatice.[7]
Wayne Vucinich a îndrumat mai mult de două duzini de teze de doctorat în domeniul istoriei Rusiei și Europei de Est și a scris numeroase studii istorice, printre care Serbia Between East and West (1954), The Ottoman Empire: Its Record and Legacy (1965), The Peasant in 19th-Century Russia (1968), Contemporary Yugoslavia (1969), Russia and Asia (1972) și Eastern Europe (1973).[7]
Onoruri
În 1954 Vucinich a câștigat Premiul George Louis Beer al Asociației Istorice Americane pentru Serbia Between East and West: The Events of 1903-08.[9]
În 1982 Asociația Americană de Studii Slave Avansate a înființat Premiul de carte Vucinich, care este acordat anual pentru cea mai importantă contribuție în domeniul studiilor rusești, eurasiatice și est-europene în orice disciplină științifică umanistă sau socială, publicată în limba engleză în Statele Unite ale Americii în anul calendaristic precedent.[7][10]
În 1989 Vucinich și Jozo Tomasevich au primit Premiul pentru contribuții remarcabile în domeniul studiilor slave din partea Asociației pentru Studii Slave, Est-Europene și Euroasiatice.[11]
Lucrări (selecție)
Serbian foreign policy 1903-1909. Teză de masterat (M.A.). University of California, Berkeley 1936.
Serbian foreign policy, 1903-1908. Teză de doctorat (Ph.D.) University of California, Berkeley 1941.
The Second World War and beyond. 1949.
Yugoslavs of the Moslem faith. 1949.
„Postwar Yugoslav Historiography”, The Journal of Modern History, vol. 23, nr. 1, martie1951
Serbia between East and West; the events of 1903-1908. Stanford University Press, Stanford 1954.
„The Yugoslav Lands in the Ottoman Period: Postwar Marxist Interpretations of Indigenous and Ottoman Institutions”, în The Journal of Modern History, vol. 27, nr. 3, septembrie 1955
Yugoslavs in California. Los Angeles 1960.
The Ottoman Empire, its record and legacy. Van Nostrand, Princeton, N.J. 1965.
The peasant in nineteenth-century Russia: a conference on the Russian peasant in the nineteenth century. Stanford 1966.
Contemporary Yugoslavia; twenty years of Socialist experiment. (împreună cu Jozo Tomasevich; Stanford University.; et al.) University of California Press, Berkeley 1969.
Croatian illyrism; its background and genesis. 1975.
A study in social survival: the katun in Bileća Rudine. University of Denver, Graduate School of International Studies, Denver, 1975.
Nation and ideology: essays in honour of Wayne S. Vucinich. (împreună cu Ivo Banac.) monografii est-europene, Boulder; Columbia U.P. (distr.) New York, 1981.
The First Serbian uprising, 1804-1813. Social Science Monographs; New York. Distribuit de Columbia University Press, Boulder 1982.
At the brink of war and peace: the Tito-Stalin split in a historic perspective. Social Science Monographs, Brooklyn College Press, New York. Distribuit de Columbia University Press, 1982.
Kosovo: legacy of a medieval battle. (împreună cu Thomas Allan Emmert.) University of Minnesota, Minneapolis, Minn. 1991.
Ivo Andric revisited: the bridge still stands. International and Area Studies, Berkeley, 1995.
Memoirs of my childhood in Yugoslavia. (împreună cu Larry Wolff.) Society for the Promotion of Science and Scholarship, Palo Alto, Calif. 2007.
