Acest gen a fost descris deja foarte devreme de către marele savant francez Michel Adanson (1727-1806) în volumul 2 al operei sale Familles des plantes din 1763 sub denumirea Monka.[4]
Câteva decenii mai târziu, în 1815, botanistul suedez Olof Swartz (1760-1818) i-a dat taxonul Verpa, valabil până în prezent, într-o publicație în Kungliga svenska Vetenskaps-Akademiens Handlingar.[5]
Denumirea Relhanum a lui Samuel Frederick Gray, propusă în volumul 1 al lucrării sale A natural arrangement of British plants din 1821,[6] poate fi neglijată.
Taxonul Ptychoverpa dat de micologul francez Émile Boudier în cartea sa Les Discomycètes d'Europe din 1907[7] apare în diferite publicații din secolul al XX-lea ca prim-denumire.
Descriere
Verpa
Corpul fructifer: are o formă conică, de clopot sau de degetar, este ori pliat în creste longitudinale care adesea se leagă între ele într-o rețea de tubulețe, ori strâns ridat și ceva alveolat, la mai multe soiuri neted, niciodată subîmpartit prin muchii sterile. Pălăria este fuzionată cu piciorul numai în vârf și atârnă pe margine liber în jos. Ea variază în culoare de la galben fad-maroniu peste roșu-maroniu la brun închis sau brun-măsliniu, partea inferioară fiind mereu pală. Ascele curbate spre exterior conțin – depinde de soi – câte 2-8 spori fiecare, care sunt elipsoidal-fusiformi, netezi, hialini (translucizi) și granulați în vârf, având o lungime de 20 - 25 microni. Pulberea lor este albă până alb-crem.
Piciorul: este conic, în relație cu pălăria lung (cu o lungime de până la 15 cm) și fragil, câteodată împăiat, de obicei gol, dar niciodată plin pe interior, având o grosime de 1-1,8 mm. Coloritul este alb până (alb)-gălbui, la unele specii presărat cu bobițe mici maronii dispuse în șiruri.
Carnea: este albicioasă, ceroasă și fragilă, având un miros aproape imperceptibil precum un gust plăcut.[2][3][8]
Încă la începutul secolului al XX-lea au fost sancționate multe specii de genul Verpa. Conform filogeneticii moleculare moderne, multe din ele au fost recunoscute variații sau au fost tranferate la un alt gen mai similar. Genul cuprinde în prezent după Index Fungorum și Encyclopedia of Life următoarele soiuri:[10][11]
Mai întâi trebuie menționat, că ciuperci de genul Verpa nu pot fi mâncate crud, pentru că sunt ușor otrăvitoare în această stare, conținând puțină hidrazină (care se dizolvă în timpul fierberii).[12][13]
Valoarea culinară nu atinge calitatea bureților de genul Morchella. Sigur că ciupercile pot fi preparate ca zbârciogii, mai bine însă este adăugarea lor, tăiate mărunt, la ei, de exemplu într-un sos, dar de asemenea la tocane sau fripturi de carne alba (curcan, porc, pui, vițel).[14]
^ abBruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 53, ISBN 3-405-12116-7
^ abHans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 662-663, ISBN 978-3-440-14530-2
^Michel Adanson: „Familles des plantes”, Editura Vincent, Paris 1763, p. 5
^Kungliga svenska Vetenskaps-Akademiens Handlingar, nr. 36, Stockholm 1815, p. 129
^Samuel Frederick Gray: „A natural arrangement of British plants”, vol. 1, Editura Baldwin, Cradock & Joy, Londra 1821, p. 661
^Émile Boudier: „Les Discomycètes d'Europe, Librairie des Sciences Naturelles”, Editura Paul Klincksieck, Paris 1907, p. 34
^Heinrich Dörfelt, G. Jetschke: „Wörterbuch der Mycologie”, Editura Spektrum Akademischer Verlag, Heidelberg-Berlin 2001, ISBN 3-8274-0920-9
^Kerry O'Donnell, Elizabeth Cigelnik, Nancy S. Weber, James M. Trappe: „Phylogenetic relationships among ascomycetous truffles and the true and false morels inferred from 18S and 28S ribosomal DNA sequence analysis”, în jurnalul Mycologia nr. 89 (1), Editura The New York Botanical Garden, Bronx (NY) 2007, p. 48-65
_(19371517461).jpg)
