Răscoala sârbilor din 1596–1597

Răscoala sârbilor din 1596–1597
Parte din Războiul cel Lung Modificați la Wikidata

Informații generale
PerioadăSfârșitul lui 1596 — după [b]
LocPartea estică a sangeacului Herțegovinei⁠(d) și părți din vilayetul Muntelui Negru⁠(d)
RezultatVictorie otomană;
Răscoala a fost reprimată de Imperiul Otoman
Beligeranți
Rebeli sârbi Imperiul Otoman
Conducători
Grdan⁠(d)
Organizat de
Visarion⁠(d) și Jovan Kantul⁠(d)		Derviș-Bei⁠(d)

Hartă a zonei răscoalei și a locației triburilor participante
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Răscoala sârbilor din 1596–1597,[a] cunoscută și sub numele de Răscoala din Herțegovina din 1596–1597, a fost o rebeliune organizată de patriarhul sârb Jovan Kantul⁠(d) (1592–1614) și condusă de Grdan⁠(d), voievod al Nikšićilor⁠(d) împotriva otomanilor în sangeacul Herțegovinei⁠(d) și vilayetul Muntele Negru⁠(d), în timpul Războiului celui Lung (1593–1606). Răscoala a fost continuatoarea Răscoalei eșuate din Banat⁠(d) din 1594 și a apărut în urma arderii moaștelor Sfântului Sava la ; ea a cuprins triburile Bjelopavlićilor, Drobnjacilor⁠(d), Nikšićilor și Piva⁠(d). Rebelii, învinși pe câmpia Gacko⁠(d) (Gatačko Polje⁠(d)) în 1597, au fost nevoiți să capituleze din cauza lipsei de sprijin extern.

Context

Arderea moaștelor Sfântului Sava după Răscoala din Banat⁠(d) i-a provocat pe sârbii din alte regiuni la răscoală împotriva otomanilor.[1]

La începutul anului 1594, sârbii din Banat s-au răsculat împotriva otomanilor⁠(d).[2] Pentru răsculați, lupta lor era un război sfânt⁠(d), și aveau drapele de luptă cu icoana Sfântului Sava.[3] Drapelele de luptă au fost sfințite de patriarhul Jovan Kantul⁠(d),[4] iar răscoala a fost ajutată de mitropoliții ortodocși sârbi Rufim Njeguš⁠(d) de Cetinje și Visarion⁠(d) din Trebinje⁠(d) (s. 1590–1602).[5] Ca răspuns, marele vizir otoman Koca Sinan Paşa a cerut să fie adus de la Damasc drapelul verde al lui Mahomed pentru a-l opune drapelului sârb și a ordonat ca sarcofagul care conținea moaștele Sfântului Sava să fie scos din mănăstirea Mileševa⁠(d) și transferat la Belgrad printr-un convoi militar.[3][4] Pe parcurs, convoiul otoman omora toți oamenii din calea sa, ca un avertisment pentru rebeli.[3] Otomanii au incinerat public moaștele Sfântului Sava pe un rug de pe platoul Vračar la și au împrăștiat cenușa.[3][4]

Incinerarea relicvelor lui Sava i-a provocat pe sârbi și a dat un imbold mișcării de eliberare a sârbilor. Din 1596, centrul activității antiotomane din Herțegovina a fost Mănăstirea Tvrdoš⁠(d) din Trebinje, unde s-a așezat Mitropolitul Visarion. Mulți dintre episcopii ortodocși au făcut apel la Arhiducatul Austriei pentru ajutor pentru eliberarea pământurilor lor. Uskokii⁠(d), trupe neregulate⁠(d) din Croația habsburgică, au sprijinit Austria, fiind împrăștiați pe toată zona dintre Senj și Ragusa (astăzi, Dubrovnik). În urma unui îndrăzneț raid din , uskokii au reușit chiar să ocupe cetatea Klis⁠(d), dar nu au reușit să o păstreze. La un moment dat, oficialii austrieci s-au gândit să întreprindă acțiuni militare în Bosnia, unde cavalerul de Malta, născut în Dalmația, Franjo Brtučević⁠(d), era în slujba lor. Ei nu au avut însă forța să lupte cu otomanii în Bosnia. Anterior, forțele austriece rezistaseră cu mare greutate împotriva otomanilor în Ungaria.[6]

Răscoala

Patriarhul Jovan Kantul⁠(d) și papa Clement al VIII-lea

În 1596, mișcarea de eliberare s-a răspândit în Muntenegrul otoman⁠(d) și la triburile vecine din Herțegovina, în special cele aflate sub influența mitropolitului Visarion.[5] Dintre preoți, patriarhul Jovan se baza cel mai mult pe Visarion, iar dintre căpetenii, mai ales pe Grdan⁠(d), voievodul Nikšićilor.[7] Un document ragusan de la începutul anului 1596 susținea că mitropolitul și mulți lideri din Herțegovina se adunaseră la Mănăstirea Trebinje unde au jurat „să dăruiească 20.000 de eroi luminii împăraților [austrieci]”.[8] Rebelii au cerut ajutor de la austrieci și au cerut să li se înmâneze un drapel austriac pentru a le arăta otomanilor că au sprijinul cel puțin simbolic al acestora.[8] La scurt timp după aceea, pe , Klis a fost capturat de uskoki, provocând un val de entuziasm în rândul creștinilor din Lika⁠(d) până în Herțegovina.[8] La sfârșitul anului 1596, după izbucnirea răscoalei din Himara⁠(d), sârbii s-au ridicat la luptă împotriva otomanilor.[6] Răscoala, condusă de Grdan, a izbucnit în Bjelopavlići, apoi s-a extins la Drobnjaci⁠(d), Nikšići⁠(d), Piva⁠(d) și Gacko⁠(d).[6] Cu excepția Brđanilor⁠(d), triburile muntenegrene nu au participat la răscoală.[9] La acea vreme, Derviș-Bei⁠(d), beiul de sangeac al Muntenegrului, i-a amenințat pe muntenegreni prin intemediul provveditorelui⁠(d) („supraveghetorului”) din Kotor.[9]

Doi călugări sârbi, Damjan Ljubibratić⁠(d) și Pavle, au fost trimiși de patriarhul Jovan Kantul în solie la papa Clement al VIII-lea în 1597.[10] Patriarhul Jovan l-a asigurat pe papă de „loialitatea și ascultarea” sa față de Biserica Romei și a căutat ajutor „pentru a elibera poporul sârb de sub otomani”.[10] La curia⁠(d) papală, călugării au vorbit despre istoria sârbilor⁠(d) și, printre altele, i-au cerut papei să trimită o armată la Herceg Novi, care să-l ajute pe voievodul Grdan în luptă;[6] triburile Zupcilor⁠(d), Nikšićilor, Piva, Banjanilor⁠(d), Drobnjacilor și Gacko au luat armele în mână.[5] De acolo, ei aveau să meargă la Onogošt (Nikšić), unde se adunau toți conducătorii muntenegreni, din Dukađin și din ținuturile din apropiere.[6] În cazul acțiunii, aceștia puteau aduna 100.000 de luptători.[6] Se spunea că de când otomanii l-au luat sârbilor pe Sfântul Sava, „Dumnezeu nu-i mai ajută, creștinii îi omoară din toate părțile”.[6] Curia i-a acuzat atunci pe călugări, că „[se roagă] lui Dumnezeu pentru Răul nostru”.[6] Călugării i-au cerut papei, cu sprijinul conducătorilor spirituali și laici sârbi, să trimită un creștin respectabil să-i supravegheze.[6]

Câmpia de la Gacko⁠(d).

După eșecul mișcării sale în Albania, arhiepiscopul de Ohrid⁠(d), Atanasie⁠(d), se afla acum la Roma.[6] Răscoala sârbilor nu a avut mai mult noroc; triburile herțegovinene, Drobnjacii, Nikšićii și Piva au început să lupte, dar au fost învinse pe câmpia Gacko (Gatačko Polje⁠(d)) de către Derviș Bei[6] cândva în 1597.[b] Potrivit venețianului Lazzaro Soranzo (1599), Piperii⁠(d), Kučii⁠(d), Klimentii⁠(d), Bjelopavlićii și alții au încercat să se elibereze de tirania otomană și, auzind afirmația falsă[11] că sultanul Mehmed al III-lea ar fi pierdut bătălia și ar fi murit în Asediul Egerului⁠(d), „toți s-au ridicat sub comanda voievodului Grdan și a fost un mare măcel de turci care se aflau pe pământul lor. În timp ce am încercat să aflu mai multe, am auzit contrariul, că s-au retras nefericiți în munții lor”;[12][13] Pe baza relatării lui Soranzo, pe care a descris-o drept „cea mai interesantă și mai contradictorie notă despre mișcarea triburilor din Brda și Herțegovina la acea vreme”, istoricul muntenegrean Gligor Stanojević, credea că rebeliunea nu a avut amploarea unei revoluții naționale.[10]

„[Au existat] răscoale sau rebeliuni spontane care au izbucnit adesea din cauza câte unui eveniment, după care s-au stins. Asemenea tulburări, insurecții sau rebeliuni au avut loc mai devreme sau mai târziu în toate părțile Balcanilor, iar turcii au reacționat la ele foarte rapid și eficient. Chiar dacă rebeliunile nu au avut urmări concrete, ele au fost doar încă o picătură de venin între cuceritori și popor.[13]”
—Gligor Stanojević

Când discuțiile dintre rebeli și papalitate nu au avut rezultat și nu a venit niciun sprijin extern, rebelii au fost nevoiți să capituleze în fața otomanilor.[14][10] Ahmed-paša Dugalić⁠(d), beilerbei („guvernator”) al Bosniei, l-a iertat pe Grdan pentru faptele sale[13] și nici măcar nu i-a confiscat pământurile sale din Nikšić.[15]

„Rebelii au fost confruntați înainte de a putea realiza orice acțiune reală. Austria nu putea înainta spre Buda, cu atât mai puțin să ajungă în Bosnia sau Serbia; curia papală nu a ales să-i ajute pe rebeli; iar Spania avea problemele ei. Diplomații — diverși aventurieri — ce-i drept, bine intenționați, erau însă amatori, și schițaseră un tablou eronat și colorat ambelor părți. Unora le promiseseră mai mult decât puteau face, iar alotra le prezentaseră oportunitățile ca fiind mai mature decât erau în realitate. S-au făcut multe relatări false. [Rebelii] credeau cu naivitate că mesajele și promisiunile pe care le primiseră le vor aduce mai multe succese decât până atunci. Singura lecție învățată este că trebuie să fie mai precauți. Ocupați în Ungaria, Croația și pe coastă, otomanii erau dispuși să îi lase întrucâtva în pace pentru moment. La acel punct, niciunul dintre liderii mai de seamă din regiunile sârbești ale Imperiului Otoman nu au pățit nimic.”
—Vladimir Ćorović⁠(d)

Urmările și memoria

După eșecul răscoalei, mulți herțegovineni s-au mutat în Golful Kotor⁠(d) și Dalmația.[16] Primele migrații sârbești mai importante au avut loc între 1597 și 1600.[17] Grdan și patriarhul Jovan aveau să continue să planifice răscoale împotriva otomanilor în următorii ani.[5] Jovan l-a contactat din nou pe papă în 1599, fără succes.[5] Călugării sârbi, greci, bulgari și albanezi au vizitat curțile europene pentru a solicita ajutor.[18] În primul deceniu al secolului al XVII-lea, au avut loc câteva lupte reușite ale muntenegrenilor împotriva otomanilor sub mitropolitul Rufim⁠(d). Tribul Drobnjacilor i-a învins pe otomani la Gornja Bukovica pe . Otomanii au ripostat însă în aceeași vară și l-au capturat pe voievodul Ivan Kaluđerović, care a fost în cele din urmă dus la Pljevlja și executat.[19] De la adunarea de la mănăstirea Kosijerevo, din , liderii sârbi au cerut curții spaniole și napolitane o acțiune decisivă în forță. Ocupată în alte zone, Spania nu putea face mare lucru în Europa de Est. Chiar și așa, flota spaniolă a atacat Durrës în 1606. În cele din urmă, la , Patriarhul Jovan Kantul a organizat o adunare la Mănăstirea Morača⁠(d), adunându-i pe toți liderii rebeli din Muntenegru și Herțegovina. Adunarea a negociat oficial cu Emanuel I trimiterea unei forțe pentru eliberarea Balcanilor, în schimbul „Coroanei Macedoniei”, solicitând totodată Papei Paul să acorde Bisericii Ortodoxe Sârbe privilegii speciale. „În părțile noastre”, au cerut ei, „nu vrem niciun iezuit, sau pe nimeni altcineva, care să vrea să-i întoarcă pe creștini către legea romană”.[18] Jovan l-a asigurat că o armată de 20.000 de oameni, 25 de tunuri și arme pentru încă 25.000 care să fie distribuite în Balcani îl vor copleși pe sultanul otoman.[18][6] După ani de planificare, nu s-a întreprins nimic concret, deoarece o astfel de operațiune „avea nevoie de sprijin naval și logistic spaniol”. Intențiile de rebeliune s-au stins încet prin 1609 până la sfârșitul anului 1610.[18] Revolta din 1596–1597 avea să reprezinte un model pentru multiple răscoale anti-otomane din Bosnia și Herțegovina în secolele următoare.[1]

Note de completare

  1. ^ It has been called the Herzegovina Uprising (sârbă херцеговачки устанак) and Uprising in Herzegovina (sârbă Устанак у Xерцеговини). Other names include Patriarch Jovan's⁠(d) Uprising (sârbă устанак патријарха Јована) Grdan⁠(d)'s Uprising (sârbă Грданов устанак) and Grdan's Rebellion (sârbă Грданова буна).
  2. ^ The timespan of the revolt was from the late or end of 1596 until sometime in 1597. In 1599, Lazzaro Soranzo claimed that the rebels rose up during the Siege of Eger⁠(d),[13] which lasted from 20 September to 12 October 1596. One of Jovan Kantul's petitions to the Pope was presented by his emissaries on 10 April 1597.[20][21]

Note bibliografice

Bibliografie

 

  1. ^ a b Bataković 1996, p. 33.
  2. ^ Veselinović 1966.
  3. ^ a b c d Nikolaj Velimirović (ianuarie 1989). The Life of St. Sava. St. Vladimir's Seminary Press. p. 159. ISBN 978-0-88141-065-5. 
  4. ^ a b c Mitja Velikonja (). Religious Separation and Political Intolerance in Bosnia-Herzegovina. Texas A&M University Press. pp. 75–. ISBN 978-1-58544-226-3. 
  5. ^ a b c d e Editions speciales. Naučno delo. . Дошло ]е до похреаа Срба у Ба- нату, ко]и су помагали тадаппьи црногоски владика, Херувим и тре- бюьски, Висарион. До покрета и борбе против Ту рака дошло ]е 1596. године и у Цр- иэ] Гори и сус]едним племенима у Харцеговгаш, нарочито под утица- ]ем поменутог владике Висариона. Идупе, 1597. године, [...] Али, а\адика Висарион и во]вода Грдан радили су и дал>е на организован>у борбе, па су придобили и тадапньег пеЬког патри^арха 1ована. Ова] ]е папи Клименту VIII послао писмо, у коме каже да би се, у случа^у када би папа организовао напад на Нови, дигла на оруж]е и херцего- вачка племена: Зупци, Никшипи, Пивл>ани, Банъани, Дробшаци, Рудине и Гацко. Пошто ]е папа одговорио само уви]еним рщ'ечнма, патри- ]арх тован му се поново обрайао 1599. године, али без успеха. 
  6. ^ a b c d e f g h i j k l Ćorović 2001, Преокрет у држању Срба.
  7. ^ Samardžić 1993, p. 323.
  8. ^ a b c Istorisko društvo Bosne i Hercegovine (). Annuaire de la Société historique de Bosnie et Herzégovine. Istorisko društvo Bosne i Hercegovine. из Дубровника из почетка 1596 тврди да су се многи херцего- вачки главари са митрополитом састали у требшьском манастиру и заклели »да Ье се дати и поклонити светлости импературови су 20 тисуЪа ]унака«. Устаници траже помоЬ или бар симболично аустриску заставу као доказ везе са Аустри]ом. Ускоро ^е дошло до ускочког осва^ан>а Клиса (8 IV 1596) што ]е изазвало силно узбзфеиье од Лике до Херцеговине. Ускоци су ако развили сво^е походе; на бедемима дубровачким ста^але су отсечене главе цоги- нулих харамбаша"). Шпанско-папска флота била ^е у Месини и очекивала наре1>еNoе за удар против турских обала3"). На новом збору у Требин>у владиха Висарион и главари упутали су Доминика да оде у Грац и Праг. Избавили су да чекану »заповест за устанак«; тада ]е Клис ]ош био ускочки. Из Граца ]е стигао агент Михо ЗлатариЬ те ... 
  9. ^ a b Историски записи. с.н. . У покрету против Турака крајем XVI века не учествуЈу Црногорци, већ само Брђани. То је било у време када је Дервиш- бег Сарвановић претио которском провидуру Црногорцима. 3) Црном Гором влада у духовним стварима ... 
  10. ^ a b c d Samardžić 1993, p. 324.
  11. ^ The Ottomans conquered Eger after a siege⁠(d) that lasted from 20 September to 12 October.
  12. ^ Marko Jačov (). I Balcani tra impero ottomano e potenze europee (sec. XVI e XVII): il ruolo della diplomazia pontificia. Periferia. sotto il commando di Gardan Vaivoda 
  13. ^ a b c d Stanojević & Vasić 1975.
  14. ^ Trevor W. Harrison; Slobodan Drakulic (). Against Orthodoxy: Studies in Nationalism. UBC Press. pp. 99–. ISBN 978-0-7748-2096-7. 
  15. ^ Kočić 1936, p. 55.
  16. ^ Jovan Cvijić (). Sabrana dela: Balkansko Poluostrvo. Srpska akademija nauka i umetnosti. p. 145. ISBN 9788639100445. 
  17. ^ Radovan Samardžić (). Seobe srpskog naroda od XIV do XX veka: zbornik radova posvećen tristagodišnjici velike seobe Srba. Zavod za udžbenike i nastavna sredstva. ISBN 9788617015631. 
  18. ^ a b c d Gregory Hanlon; University Research Professor Gregory Hanlon (). The Twilight Of A Military Tradition: Italian Aristocrats And European Conflicts, 1560–1800. Routledge. pp. 86–. ISBN 978-1-135-36143-3. 
  19. ^ „О ДРОБЊАКУ И ДРОБЊАЦИМА” (PDF). udruzenjedurmitoraca.org.rs (în Serbian). 
  20. ^ Miomir Dašić (). Vasojevići: od pomena do 1860. godine. Narodna knjiga. ISBN 9788633100847. Из pannje спомин>ане представке Kojy су 10. априла 1597. године у име пепког патри^арха Дована предала папи Клименту VIII два српска калуфера, види се да се рачунало и на устанак становништва у Горн>ем Полимл^у („Хас ... 
  21. ^ Историски записи. 39. с.н. . p. 36. Будимљанску жупу, односно нахију Будимља. То потврђује и молба од 10. априла 1597. године, који су ерпски калуђери Дамњан и Павле, у име пећког патријарха Јована, никшићког војводе Грдана и осталих српских старјешина, предали папи Клименту VIII у Риму, у којој је тражено да се папа заложи да хришћански владари западних држава пошаљу војну помоћ хришћанима покорених наших зе- маља ради вођења борбе за ослобођење од Турака. Найме, у тој молби се набрајају крајеви и области који су спремни за дизање на устанак, почев од Новог преко Оногошта до Сјенице и Новог