Procesul Big Eyes este cunoscut și ca procesul Margaret Keane (Peggy Doris Hawkins) vs. Walter Keane. În anii 1950 și 1960, picturile reprezentând copii cu ochi disproporționat de mari, semnate „Keane”, au devenit extrem de populare în Statele Unite. Lucrările erau atribuite public lui Walter Keane, însă artista reală era Margaret Keane (născută Peggy Doris Hawkins), soția sa. După ani de atribuire eronată și presiune psihologică, Margaret Keane și-a revendicat public drepturile asupra creației artistice, declanșând un caz judiciar devenit ulterior emblematic în istoria artei americane moderne.^[1]

Margaret Keane a dezvoltat un stil distinctiv, caracterizat de portrete de copii cu ochi mari și expresivi, simbolizând inocența, vulnerabilitatea și suferința. Walter Keane, cu abilități de marketing și ambiții personale, a început să comercializeze aceste lucrări ca fiind creațiile sale. Primele expoziții publice ale picturilor semnate „Keane” au avut loc în 1957, la Washington Square, New York. Lucrările au câștigat rapid popularitate, fiind prezentate atât în cluburi și galerii din San Francisco și New York, cât și în colecții internaționale. În 1961, o lucrare intitulată Our Children a fost achiziționată pentru Fondul UNICEF și inclusă în colecția permanentă a Națiunilor Unite.^[2]

În perioada 1959–1965, Walter Keane a administrat galerii dedicate operelor „Big Eyes” în San Francisco și pe Madison Avenue din New York, consolidându-și imaginea publică drept artist emergent. În 1965, presa americană îl descria drept un creator controversat, dar extrem de popular, iar lucrările erau achiziționate de numeroase personalități publice. Pe măsură ce succesul comercial creștea, Margaret Keane a fost obligată să lucreze în izolare și să semneze picturile fără recunoașterea propriei contribuții. După divorțul din 1965, ea a început să dezvăluie public faptul că era autoarea autentică.^[3][4][5]

În 1986, cazul a fost judecat la tribunalul federal din Honolulu, Hawaii. Margaret Keane a solicitat recunoașterea formală a paternității artistice și despăgubiri pentru defăimare. Un moment decisiv a fost „testul artistic” ordonat de judecător: ambii foști soți au fost invitați să picteze o lucrare în stilul „Big Eyes” în sala de judecată. Margaret Keane a realizat o pictură în aproximativ o oră, în timp ce Walter Keane a refuzat, invocând dureri fizice. Juriul a considerat demonstrația suficientă pentru a stabili adevărul.^[6][7][8]

În 1970, Margaret Keane a anunțat public, într-un interviu radiofonic, că este creatoarea picturilor asociate numelui „Keane”. Un jurnalist din San Francisco a propus atunci o „demonstrație publică” între cei doi, însă Walter Keane a refuzat să participe. Controversa a continuat în presă, culminând cu un proces civil inițiat de Margaret Keane împotriva lui Walter Keane și a publicației USA Today, care susținuse că el era artistul autentic.^[8]

Juriul a hotărât în favoarea lui Margaret Keane, recunoscându-i oficial autoratul operei „Big Eyes” și acordându-i despăgubiri de patru milioane de dolari. Suma a fost ulterior anulată în apel, însă verdictul în privința recunoașterii artistice a rămas definitiv. Margaret Keane a declarat că recunoașterea publică era mai importantă decât compensația financiară. Cazul este considerat un precedent simbolic pentru drepturile femeilor artiste, pentru protejarea proprietății intelectuale și pentru corectarea atribuirilor eronate în istoria artei.^[9]

În 2014, filmul Big Eyes, regizat de Tim Burton și avându-i în rolurile principale pe Amy Adams și Christoph Waltz, a adus povestea în atenția publicului internațional. Filmul prezintă ascensiunea fenomenului „Big Eyes”, conflictul personal și artistic dintre cei doi soți și procesul din 1986.^[10]

Procesul Keane este analizat în cadrul studiilor despre artă și drept, fiind considerat un exemplu remarcabil de revendicare a paternității artistice și de corectare a unei nedreptăți culturale. Reprezintă, totodată, un studiu de caz privind dinamica puterii de gen și recunoașterea profesională în mediul artistic al secolului XX.^[11]