Biserica Ortodoxă este cea mai răspândită denominațiune creștină în Bosnia și Herțegovina și al doilea cel mai răspândit grup religios din țară, după Islam și înaintea Romano-Catolicismului. O mare majoritate a creștinilor ortodocși din Bosnia și Herțegovina aparțin Bisericii Ortodoxe Sârbe. Potrivit CIA Factbook, creștinii ortodocși reprezintă aproape 31% din populația țării.[1]
Istoric
Ortodoxia s-a răspândit la sfârșitul Evului Mediu - sub forma Bisericii Ortodoxe Sârbe - în partea de est a Herțegovinei, și anume în Zachlumia, după ce a fost cucerit de Regatul Serbiei.[2] Zachlumia a fost cucerit de banul Ștefan al II-lea al Bosniei la sfârșitul anilor 1320 și a făcut parte de atunci înainte din Banatul Bosniei (ulterior regat), în care Biserica Romano-Catolică și indigena Biserică Bosniacă se întreceau între ele pentru supremație. Într-un astfel de climat politic, Ortodoxia nu pare să fi pătruns în Bosnia medievală dincolo de Podrinje.[2][3]
Cucerirea otomană a Regatului Bosniei în 1463 a dus la schimbări drastice în structura confesională din Bosnia și Herțegovina, făcând să apară Islamul, iar creștinismul ortodox să se răspândească în Bosnia. Sultanul Mahomed Cuceritorul a promis să protejeze creștinismul Ortodox și, la fel ca toate bisericile ortodoxe, Biserica Ortodoxă Sârbă s-a bucurat de un mare sprijin din partea statului otoman. Otomanii au introdus o populație creștin-ortodoxă considerabilă în Bosnia, inclusiv vlahii din Balcanii de est. Convertirea adepților Bisericii Bosniace a contribuit, de asemenea, la răspândirea Ortodoxiei. Mai târziu, zonele abandonate de catolici în timpul Războaielor Otomano-Habsburgice au fost populate cu musulmani și creștini ortodocși.[2] Regimul otoman a favorizat constant Biserica Ortodoxă în dauna Bisericii Catolice și a încurajat convertirea catolicilor la Ortodoxie din cauza oportunității politice: în timp ce întreaga ierarhie ortodoxă a fost supusă sultanului, catolicii au fost suspectațide complicitate cu frații lor din afara Imperiului Otoman.[3]
În timp ce bosniacilor catolici li s-a permise doar să-și repare obiectele sacre existente, construcția pe scară largă a bisericilor și mănăstirilor ortodoxe în Bosnia a început în nord-vestul țării în 1515. Un preot ortodox a fost prezent deja la Sarajevo în 1489, iar prima biserică ortodoxă a orașului a fost construită între 1520 și 1539. Pe la 1532, creștinii ortodocși bosniaci au avut propriul lor mitropolit, care a avut reședința oficială la Sarajevo începând din 1699. Pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, mitropolitul Bosniei avea autoritate asupra episcopilor ortodocși din Mostar, Zvornik, Novi Pazar și Sarajevo. Înalții clerici ortodocși, cu toate acestea, erau foarte prost educați și corupți; ei erau ignoranți în ceea ce privea principiile de bază ale credinței, cum ar fi cele Zece Porunci, spovedania, rugăciunile și importanța Crucii. Sincretismul a fost larg răspândit în rândul bosniacilor, iar catolicii (târziu, prin anii 1880) și musulmanii sărbătoreau slava ortodoxă.[2]
Situația s-a schimbat totuși atunci când clerul ortodox a renunțat la loialitatea față de sultani și a început încurajarea și sprijinirea răscoalelor țărănești. Otomanii au desființat Patriarhia de Peć și, de la sfârșitul anilor 1760 până în 1880, Biserica Ortodoxă din Bosnia și Herțegovina s-a aflat în jurisdicția directă a Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol. Ca atare, ea a fost condusă de fanarioți, greci din Istanbul. La mijlocul secolului al XIX-lea erau peste 400 de preoți ortodocși în Bosnia și Herțegovina; a fost un moment de reînnoire a prosperității Ortodoxiei din această țară.[2] În 1920, după Primul Război Mondial și crearea Regatului Iugoslaviei, zona a intrat din nou sub autoritatea religioasă a Bisericii Ortodoxe Sârbe reunite, sub patriarhul Dimitrije.
