Mănăstirea Jazak este activă și în prezent, funcționând ca mănăstire de maici.[2] Stareța actuală a mănăstirii este Paraskeva Drapšin (din 1990).[3]
Istoric
Stari Jazak
O mănăstire mai veche, cunoscută ca Mănăstirea Stari Jazak, a fost fondată, conform tradiției, la sfârșitul secolului al XV-lea de către despotul Jovan Branković (1496-1502), fiul cel mic al despotului Stefan Branković (1458–1459) și al soției sale, Anghelina, la aproximativ 2 km nord de locul actualei mănăstiri.[2][4] Prima atestare a mănăstirii are loc în cronicile din secolul al XVI-lea, după destrămarea statului medieval sârb.[4] Călugării de aici s-au îndeletnicit cu activitatea de transcriere a cărților religioase.[4] Lipsa mărturiilor cu privire la mănăstire din secolul al XVII-lea i-a făcut pe istorici să presupună că mănăstirea a fost abandonată pentru o perioadă și că viața de obște ar fi fost reluată aici în 1690, în timpul Marii Migrații a sârbilor.[4] Biserica veche avea hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” (21 noiembrie / 4 decembrie) și a fost pictată.[4] În anul 1705 călugărul Hristofor a transferat rămășițele pământești ale țarului Ștefan Uroș al V-lea (1355-1371), ultimul din dinastia Nemanjić, de la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Gornje Nerodimlje (azi în Kosovo) la Mănăstirea Stari Jazak, ceea ce a dus la o creștere considerabilă a prestigiului mănăstirii.[2][4] Stari Jazak a început să fie vizitată de numeroși pelerini din Srem și din alte regiuni ale Serbiei, iar biserica și spațiile de cazare ale mănăstirii au început să fie neîncăpătoare, așa că s-a decis construirea unei biserici mai mari și a unor spații de cazare mai numeroase.[4]
Construcția noii mănăstiri Jazak a început în anul 1736, în timpul mitropolitului Vićentije Jovanović de Belgrad-Carloviț (1731-1737) și a starețului Stefan Dimitrijević, pe versantul sudic al muntelui Fruška Gora, în apropierea mănăstirii abandonate și ruinate Stari Jazak.[1][4] Mănăstirea a fost construită într-o poiană de la capătul unei mici văi, într-o zonă cunoscută sub numele de Gradac. Complexul mănăstirii este format din Biserica „Sf. Treime”, cu o clopotniță înălțată pe trei etaje, înconjurată pe trei laturi de chilii și pe a patra latură de un zid înalt unde există o intrare arcuită.[2]
Noua biserică cu hramul „Sfânta Treime” a fost construită în stil tradițional sârbesc din cărămidă roșie și piatră albă,[2] prin contribuțiile unor sârbi înstăriți din Novi Sad, Baja, Osijek, Šid, Šašinac și din alte localități din regiunea Srem.[4] Fațada bisericii a fost decorată cu elemente decorative turcești. [2] Construcția masivului turn clopotniță în stil baroc, aflat pe fațada vestică, a fost finalizată în 1753[4] sau, după alte surse, la începutul secolului al XIX-lea.[1] Biserica noii mănăstiri a fost sfințită pe 7 iunie 1758 de mitropolitul Pavle Nenadović de Carloviț (1749-1768), iar apoi inventarul (inclusiv moaștele țarului Ștefan Uroș) vechii mănăstiri a fost transferat acolo.[4] Odată cu mutarea călugărilor la Novi Jazak, Stari Jazak a fost transformată în mănăstire de maici, dar a fost desființată în 1773 printr-un decret al împărătesei Maria Terezia; clădirea vechii mănăstiri s-a ruinat în scurt timp și a fost demolată, iar în prezent nu s-au mai păstrat decât unele ruine.[2][4]
Un nou iconostas cu 58 de icoane[2] a fost confecționat în perioada 1759-1761 de către meșterul Dimitrije Bačević și ucenicii săi, Teodor Kračun și Dimitrije Popović.[2][4] Icoanele de pe iconostas au fost create în stilul baroc ucrainean, indicând, pe alocuri, o influență a picturii religioase sârbe din perioada de tranziție a secolului al XVIII-lea.[1] Unele icoane de pe iconostas conțin reprezentări ale unor sfinți sârbi, printre care despoții Branković, Stefan Štiljanović și arhiepiscopul Arsenije Sremac (succesorul Sfântului Sava).[4] Trei tronuri baroce decorate cu icoane există în biserică: tronul țarului Uroš (1776), tronul Maicii Domnului (1779) și tronul ierarhului (1784).[1] Interiorul bisericii nu a fost pictat o lungă perioadă de timp, iar în 1899 pictorul Pavle Čortanović (1830-1903) a realizat o serie de reprezentări în ulei ale sfinților și evangheliștilor pe pandatifuri.[1][4]
Mănăstirea Jazak a avut privilegii imperiale în secolul al XVIII-lea și, potrivit academicianului Dejan Medaković, s-a clasat pe locul 3 între mănăstirile din Fruška Gora în funcție de rolul îndeplinit în viața spirituală a sârbilor, după mănăstirile Cruședol și Vrdnik.[4] Cele mai mari și mai detaliate lucrări ale complexului mănăstirii au fost realizate în anii 1926-1930,[2] în timpul arhimandritului Valerian Pribićević, ulterior episcop-vicar al Sremului.[4]
Secolul al XX-lea
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial Mănăstirea Jazak a suferit mari distrugeri, la fel ca și alte mănăstiri din regiune.[4] Directorul de atunci al Muzeului de Arte și Meserii din Zagreb, Vladimir Tkalčić, a luat 79 de obiecte din mănăstire, profitând de sprijinul ustașilor.[4] În vara anului 1942 s-au dat lupte grele în apropierea mănăstirii, iar partizanii iugoslavi au incendiat-o cu ocazia retragerii din zonă la 19 august 1942.[4] Clădirea a fost parțial deteriorată, iar germanii au îndepărtat țiglele și alte materiale pentru a le folosi în interesul lor.[4] Ustașii și germanii au jefuit și devastat clădirile mănăstirii, iar ofițerul ustaș Anton Bauer a luat cu el toate obiectele de valoare.[4]
Complexul mănăstiresc a fost renovat după război, iar în aripa de vest au fost amplasate o bibliotecă, o sală de mese și un muzeu al obiectelor de valoare.[4] Ultimele lucrări ample de renovare au fost executate în anii 1990, iar în anul 2003 a fost reamenajat drumul de acces.[1]
Mănăstirea Jazak a fost considerată monument cultural prin decizia nr. 1979/49 din 7 decembrie 1949 a Institutului pentru Protecția și Studiul Științific al Monumentelor Culturale din Republica Populară Serbia.[1] În baza acestei decizii, a fost inclusă la 22 decembrie 1993 pe lista monumentelor culturale de importanță excepțională ale Republicii Serbia (ID nr. SK 1025).[1]
Menționarea mănăstirii în hagiografii
Hagiografia Sfântului Porfirie Kavsokalivitul menționează că bătrânul monah athonit Porfirie Bairaktaris (1906-1991) i-ar fi telefonat în iarna anului 1983 stareței Mănăstirii Jazak și a anunțat-o că autoritățile comuniste iugoslave au aruncat otravă în rețeaua de alimentare cu apă a mănăstirii, intenționând astfel să omoare maicile și apoi să închidă mănăstirea.[5] El a sfătuit-o să ia apă de la un izvor aflat în pădurea din apropiere, descriindu-i amănunțit acele locuri, deși nu călătorise niciodată în Serbia, ca urmare a faptului că era văzător cu duhul.[5] Această întâmplare a fost povestită în primăvara anului 1995 de Eleni Konstandoulaki din orașul Chania (insula Creta), absolventă a Facultății de Teologie a Universității din Belgrad, și confirmată și completată în 1996 de sârboaica Dragana Simić, studentă la Facultatea de Filozofie a Universității din Atena.[5]
^ abcGheorghios S. Kroustalakis, Bătrânul Porfirie. Părinte duhovnicesc și pedagog, traducere de Cristina Băcanu, Editura Bunavestire, Bacău, 1999, pp. 47–48.
