Arborele de Argint, gravură imaginată de un european (olandez ?) din secolul al XVIII-lea, adaptată pe două bancnote mongole cu valorile nominale de 5.000 și respectiv de 10.000 de tögrög.
Vedere panoramică asupra Karakorum în vara anului 2003. Valea Orchon și Harhorin
Geografie
Karakorum se află pe valea Orchon în apropierea orașului Charchorin (Хархорин) din provincia Öwörchangai-Aimag, Mongolia. Ruinele sunt la ca. 320 km depărtare de Ulaanbaatar. Pe valea Orchon s-au făcut o serie de descoperiri arheologice cu privire la istoria Imperiului Mongol ca și perioada unui imperiu uigur mai vechi (744–840 e.n.) și o serie de obiceiuri a popoarelor nomade din stepele Asiei orientale.
Prin 1220, Genghis Han și-a stabilit tabăra de bază, lăsând acolo femeile și administrația centrală în timpul campaniilor militare, pe situl de la Karakorum (nume care semnifică „stânca neagră”[1]), situată la poalele Munților Hangai pe malul stâng al râului Orhon, afluent al râului Selenga. Karakorum este un sit semnificativ, aflat la vreo 25 km de vechea capitală uigură Qara Balgassun (secolul al VIII-lea).[2]
Genghis Han a murit în 1227, iar fiul său Ögödei i-a succedat; acesta, prin 1235, a dispus începerea lucrărilor de transformare a taberei de la Karakorum în oraș-capitală.
Capitala Imperiului Mongol (din 1230 până în 1260)
Karakorum era deschis tuturor cultelor religioase[4] și tuturor popoarelor din Imperiu. Locuitorii săi erau de altfel aproape toți străini, întrucât mongolii refuzau să se sedentarizeze.
Două mari cartiere dominau: cel al chinezilor și cel al des sarazinilor, în mare parte meșteșugari și artiști. Capitala mongolă prezenta o înaltă calitate a vieții. Arheologii au reperat acolo sisteme de încălzire cu aer cald, canale de irigație și de aducție de apă. Agricultura apărea în apropierea cetății[5] pentru a hrăni locuitorii, însă insuficient, de aceea Karakorum depindea de produse agricole provenite din China.
Palatul Imperial, numit Qarchi („castel”) de către mongoli și Wan-an kung („Palatul celor O mie de liniști”) de către chinezi, se afla în centrul unei curți înconjurate de mai multe incinte, cea mai mare măsurând 200 de metri pe 225. O movilă de 28 de metri înălțime găzduia iurta imperială.
Guillaume de Rubrouck relata că palatul însuși a adoptat un plan bazilical cu cinci nave, despărțite de stâlpi mari de lemn. Marele Han sta lângă pat, așezat ca un zeu deasupra supușilor pe un podium cu două scări de acces.[6] Însă palatul mongol rămânea în ansamblu foarte simplu. Traducea primii pași ezitanți ai unui popor care ignora orice arhitectură și urbanism.[7]
În 1256 Möngke / Mongku , cel de-al patrulea Mare Han, a dispus construirea unei imense stupe de cinci etaje, înaltă de o sută de metri, care scotea în evidență favorurile pe care mongolii le acordă budismului.
Möngke Han a mărit palatul și a finalizat marele templu Stupa.[8] L-au pus pe aurarul parizian Guillaume Bouchier[9][10][11] să proiecteze și să construiască Arborele de Argint, în centrul orașului Karakorum.[12] Un arbore mare sculptat din argint și alte metale prețioase a fost înălțat în mijlocul curții și se profila asupra palatului, cu ramurile copacului extinse în clădire. Fructe de argint atârnau de ramuri, iar patru șerpi de aur se împleteau în jurul trunchiului, în timp ce în vârful arborelui era așezat un înger cu trâmbiță, toate ca niște automate care funcționau pentru plăcerea împăratului. Când hanul voia să cheme băuturile pentru oaspeții săi, îngerul mecanic își ridica trâmbița la buze și suna, după care din gurile șerpilor începeau să țâșnească, ca dintr-o fântână, băuturi alcoolice (vin, cumâs și hidromel), în ligheanul mare de argint aranjat la baza copacului.[13]
Destin ulterior
Fântâna arborelui de argint (reconstitutire modernă)
Karakorum a suferit în timpul Războiului Civil Toluid, de succesiune, care l-a opus, după moartea lui Möngke, pe Kubilai fratelui său Ariq Boqa, rămas la Karakoroum, din 1260 până în 1264, apoi războiele dintre Kubilai și Qaidu.
Orașul a cunoscut o perioadă de prosperitate la începutul secolului al XIV-lea. După sfârșitul dinastiei Yuan, în 1368, orașul a servit de reședință lui Biligtü Khan. În 1388, trupele dinastiei Ming au cucerit și distrus orașul.
Karakorum a fost locuit la începutul secolului al XVI-lea, epocă în care Dayan Khan l-a făcut capitala sa. În anii care au urmat, orașul și-a schimbat săpânii de mai multe ori, în timpul războaielor dintre Oirați și Bordjigin, iar apoi a fost abandonat, în mod definitiv.
Situl actual
Săpăturile arheologice
...
Locuri și monumente
Mănăstirea Erdene Zuu
Templu în mănăstirea Erdene ZuuVedere din mănăstirea Erdene ZuuVedere asupra mănăstirii budiste Erdene Zuu
În 1585, o mănăstire budistă a fost construită nu departe de situl orașului Karakorum, Erdene Zuu, la porunca prințului Abadai Khan.
De-a lungul secolelor, Erdene Zuu a fost sanctuarul religios cel mai important din Mongolia.
Mănăstirea Erdene Zuu este probabil mănăstirea budistă a școlii Gelugpa a budismului tibetan cea mai veche din Mongolia. Este situată chiar în exteriorul incintei ruinelor vechii capitale a Imperiului Mongol, Karakorum, aproape de orașul actual Kharkhorin.
La începutul secolului al XX-lea, se aflau acolo peste 700 de temple și locuințe (în exteriorul incintei) pentru aproape o mie de călugări. În 1939 conducătorul comunist mongol Horlooghiin Cioibalsan a dispus distrugerea mănăstirii, ca parte a unei epurări[14] care a condus la dispariția a sute de mănăstiri în Mongolia și la moartea a peste zece mii de călugări.[15][16] Mănăstirea a fost parțial distrusă. Trei mici temple și zidul exterior cu stupele au rămas nedistruse; templele au devenit muzee în 1947. Se spune că această parte a mănăstirii a fost cruțată de la distrugere în urma presiunii făcute de Iosif Vissarionovici Stalin. Un cercetător pretinde că președintele american Franklin Roosevelt i-ar fi cerut lui Stalin să cruțe mănăstirea, în 1944.[17]
Erdene Zuu a putut exista doar ca muzeu; singura mănăstire care funcționa în Mongolia era mănăstirea Gandantegchinlin din capitală, Ulaanbaatar. Totuși, după prăbușirea comunismului în Mongolia, întâmplată în 1990, mănăstirea Erdene Zuu a fost redată călugărilor lama, iar Erdene Zuu a redevenit un loc de cult. Situl a fost restaurat la sfârșitul secolului al XX-lea și și-a regăsit, în parte, aspectul religios. În prezent Erdene Zuu rămâne o mănăstire budistă activă precum și un muzeu care este deschis turiștilor.
„Là sont douze temples d'idolâtres de diverses nations, et deux mosquées de sarrasins où ils font profession de la secte de Mahomet, puis une église de chrétiens au bout de la ville, qui est ceinte de murailles faites de terre, (în română: „Există douăsprezece temple ale idolatrilor de diferite neamuri și două moschei sarazine unde își mărturisesc credința cei din secta lui Mahomet, apoi o biserică a creștinilor la capătul orașului, care este înconjurată de ziduri de pământ”.)”
dans Deux Voyages en Asie au XIIIe siècle, par Guillaume de Rubriquis, envoyé de saint Louis, et Marco Polo, marchand vénitien, lisible sur Gallica, p. 120.
^Jean Paul Roux, Histoire de l'Empire mongol, Paris, Fayard, 2008, p. 272
^encyclopedia.com. Credited to James Stevens Curl, A Dictionary of Architecture and Landscape Architecture, 2000, originally published by Oxford University Press 2000.
fr Guillaume de Rubrouck, Voyage dans l'Empire mongol. 1253 - 1255, Imprimerie nationale, 1997
fr Guillaume de Rubrouck et Marco Polo, Deux voyages en Asie au xiiie siècle par Guill. de Rubruquis envoyé de Saint Louis et Marco Polo marchand Vénitien, Paris, C. Delagrave, coll. « Voyages dans tous les mondes », 1888.
en Weatherford, Jack, Genghis Khan and the Making of the Modern World. Three Rivers Press, New York 2004. ISBN 0-609-80964-4
ro Weatherford, Jack, Genghis-han și nașterea lumii moderne, Ediția a II-a, Traducere din limba engleză de Alina Popescu. Prefață de Călin Felezeu, Corint Istorie, București 2021. ISBN 978-606-793-980-4
