Fiul unui fierar de țară, Iakiv Ivanovici Franko și al Mariei Mikolaivna, Franko a absolvit gimnaziul din Drohobycz în 1875 și a început să studieze filologia clasică și limba și literatura ucraineană la Universitatea din Lemberg (ulterior Universitatea de Stat Ivan Franko din Lviv), unde a devenit socialist și a contribuit la ziare politice și literare.[11]
Universitatea Națională Ivan Franko din Liov
Primele sale scrieri literare - poezii (1874) și romanul Petrii i Dovbușcinski (1875) au fost publicate în revista studențească Druh (Prietenul). Activitățile politice și publiciste ale lui Franko au atras atenția poliției, astfel că în 1877 a fost arestat împreună cu Mihailo Pavlik, Ostap Terlețki și alții, pentru răspândirea propagandei socialiste. După o detenție de 8 luni, Franko s-a întors cu o ardoare și mai mare la activitatea politică. El a ajutat la organizarea unor grupuri de muncitori în Lviv, a contribuit cu articole în ziarul polonez Praca (Munca) și a studiat operele lui Karl Marx și Friedrich Engels.
În 1875 a înființat împreună cu Pavlik revista Hromadskii druh care a fost confiscată de autorități. În 1880 Franko a fost arestat din nou și acuzat de incitarea țăranilor împotriva autorităților. După ispășirea unei pedepse de 3 luni, a fost eliberat , însă a fost ținut sub supravegherea poliției și a fost obligat să-și întrerupă studiile universitare. În 1881 Franko a publicat în colaborare revista lunară Svit, iar după închiderea acesteia în 1882 a editat revista Zoria (Lviv) și ziarul Dilo (1883-1885). În mai 1886 s-a căsătorit cu Olha Fedorivna Horujinska din Kiev. Pentru un timp a fost colaborator la ziarul Pravda.
Ivan Franko și colegii săi de gimnaziu (1875)
Legăturile cu compatrioții din Ucraina de pe Nipru au condus la a treia arestare în 1889. În anul următor, cu sprijinul lui Mihailo Drahomanov, Franko a înființat în colaborare Partidul Radical Ruten-Ukrainean de orientare panslavistă și a redactat programul acestuia. Împreună cu Mihailo Pavlik a publicat organele partiduluoi, Narod (1890-1895) și Hliborob (Lviv, Kolomia) (1891-1895).[12] În 1899 a apărut o criză în Partidul Radical și Franko s-a alăturat populiștilor în fondarea Partidului Național Democratic, în care a activat până în 1904, când s-a retras din viasța politică. Implicarea politică activă și întemnițarea ocazională i-au întrerupt studiile universitare, care au fost continuate mai întâi la Universitatea din Cernăuți (1891), unde a pregătit o dizertație asupra lui Ivan Vișenski și apoi la Universitatea din Viena în 1891, unde la 1 iulie 1893 a susținut o teză de doctorat asupra romanului Varlaam și Ioasaf, sub conducerea eminentului slavist Vatroslav Jagici. În 1894 a fost numit lector la disciplina Istoria literaturii ucrainene la Universitatea din Lviv. În anii 1894-1897, împreună cu soția sa a publicat revista Jîtie i slovo. A devenit critic al socialismului marxist și a sprijinit naționalismul ucrainean.
La bătrânețe
Franko este autorul a aproximativ 6.000 de lucrări literare, inclusiv 10 culegeri poetice, 1 colecție de poezii (în total 50), 10 lucrări majore în proză și aproximativ 100 de nuvele, împreună cu peste 3.000 de articole jurnalistice. A scris în ucraineană, germană, poloneză, rusă și bulgară și vorbea fluent 14 limbi. A sprijinit mișcarea feministă, promovată în spațiul ucrainean și de alte figuri precum Olha Kobîleanska. Contemporanii îl numeau om instituție (sau enciclopedie). Ivan Franko a fost primul nominalizat din Ucraina care a fost luat în considerare pentru Premiul Nobel pentru Literatură. Numirea sa a fost înaintată de savantul vienez Josef Zastyrets în 1915, dar scrisoarea a sosit abia după ce lista candidaților fusese deja finalizată. În 1916, Ivan Franko a murit și, conform regulilor Comitetului Nobel, premiul se acordă doar nominalizaților în viață. [13]
Placă memorială din Cernăuți, orașul în care a studiat timp de un semestru și a scris o lucrare despre Ivan VișenschiPlacă memorială din Viena
Cariera literară a lui Franko a fost caracterizată printr-o deplasare treptată de la romantism la realism. Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale se numără romanele Borislavul rîde și Boa constrictor și poemul filosofic Cain. Ivan Franko a fost și un cunoscut militant panslavist și socialist.
Cu ocazia centenarului zilei sale de naștere, în 1956, s-a lansat un film în memoria sa. Ivan Franko a fost interpretat de celebrul actor și regizor Serghei Bondarciuk, același om care a regizat filmul Război și Pace(laureat cu Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin).[14]
