Fata care vine flori (în hangul: 꽃파는처녀, romanizatKkot P'anŭn Ch'ŏnyŏ) este un film muzical nord-coreean din 1972, regizat de Pak Hak și Choe Ik-gyu.[1][2] El a fost inspirat de o operă reprezentată în Republica Populară Democrată Coreeană în anii 1970, după un libret scris în perioada interbelică, potrivit unor surse oficiale din Coreea de Nord, chiar de viitorul lider comunist Kim Ir-sen.[1] Opera Fata care vinde flori este considerată una dintre „Cele cinci mari opere revoluționare” (în coreeană5대 혁명가극), un repertoriu de opere muzicale clasice, cu tematică revoluționară, foarte populare în Coreea de Nord,[1][3][4] și a fost adaptată, de asemenea, într-un roman.[5][6]
Acțiunea filmului are loc în Coreea în anii 1930, în timpul ocupației japoneze, și este inspirată de mișcarea de gherilă antijaponeză.[2][3][7] Kotpun, o fată care vinde flori pe stradă pentru a aduna bani cu care să cumpere medicamente pentru mama ei bolnavă, se confruntă în acest film cu exploatarea socială și națională, dobândește o conștiință revoluționară și se alătură mișcării de eliberare a Coreii.[8]
Rezumat
Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.
Kotpun, o fată sărmană dintr-o zonă rurală a Coreei, culege flori de pe munte în fiecare zi pentru a le vinde pe străzile satului și a strânge astfel bani cu care să cumpere medicamente pentru mama ei bolnavă.[9] Tatăl ei murise mai demult, iar fratele ei mai mare, Chol Ryong, fusese arestat de invadatorii japonezi și trimis la o închisoare dintr-un oraș îndepărtat. Kotpun locuiește acum împreună cu mama bolnavă și cu o soră mai mică, Sun Hui, care este oarbă.[9]
Situația familiei este deosebit de grea. La fel ca mulți alți oameni săraci, mama lui Kotpun împrumutase orez de la chiaburul satului pentru a-și hrăni cele două fete și îi era datoare. Femeia lucrează ca servitoare pentru a-și plăti datoria, îndurând foamea și oboseala, dar munca epuizantă îi deteriorează sănătatea tot mai mult. În cele din urmă, Kotpun reușește să strângă suficienți bani cu care să cumpere medicamente, dar află că, între timp, mama ei a murit.
Rămasă fără niciun sprijin și, temându-se că va fi obligată să muncească din greu pentru a achita datoria familiei, Kotpun pleacă în orașul unde se afla închis fratele ei, dar află de la temnicerii japonezi că Chol Ryong a murit. Fata se îmbolnăvește și rămâne un timp internată într-un spital. În lipsa ei, Sun Hui urca zilnic pe munte și își striga sora, iar soția chiaburului, care se îmbolnăvise grav, bănuia că fetița orbă era posedată de spiritul mamei sale decedate și a cerut unui servitor să o ducă în pădure și să o abandoneze acolo pentru a muri înghețată în zăpadă.
După câteva luni, Kotpun ajunge în sat și află de dispariția surorii ei, apoi merge să le ceară socoteală chiaburilor, dar este pusă în lanțuri. Fratele ei, Chol Ryong, însă nu murise, ci evadase din închisoare după patru ani și se alăturase apoi Armatei Revoluționare Coreene. În peregrinările sale prin țară el trece prin satul natal pentru a-și vizita rudele și o găsește pe Sun Hui în casa unui bătrân pustnic, care o salvase de la moarte. Chol Ryong organizează o revoltă a țăranilor împotriva chiaburului și a militarilor japonezi și o eliberează din lanțuri pe Kotpun, iar cei trei frați sunt astfel reuniți. Revoluția antijaponeză și anticapitalistă începea în Coreea, deschizând țării un nou viitor.
Fata care vine flori este o adaptare a piesei scrise de liderul comunist nord-coreean Kim Ir-sen (1912–1994) în anii 1930 în timpul întemnițării sale de către japonezi[9] în provincia chineză Jilin.[2] KIm Ir-sen precizează în prima secțiune a cărții sale de memorii, Segi wa tŏburŏ („De-a lungul secolului”) (1992), intitulată „Revoluția antijaponeză”, că:[6]
„A existat o perioadă când activiștii mișcării pentru independența țării noastre au avut viziunea de a construi un „sat ideal” și au depus toate eforturile pentru punerea în practică a acestei idei. [...] Printre elevii coreeni care învățau în acea vreme la Liceul chinezesc din Jilin erau mai mulți tineri din Wujiazi, care își lăudau localitatea de origine. Prin urmare, am început să acordăm atenție satului Wujiazi și am hotărât să transformăm acest sat într-un sat revoluționar. În octombrie 1930 am venit la Wujiazi. [...] În acea vreme i-am învățat pe oamenii din sat mai multe cântece revoluționare pe care ei le-au cântat. Cântece revoluționare, cum ar fi „Cântecul steagului roșu” și „Cântecul revoluționar”, au fost cântate la școală o singură dată și s-au răspândit în sat în acea zi. Am organizat în Wujiazi o trupă de teatru care își desfășura activitatea la Școala Samsong, sub conducerea lui Kye Yong-chun. În această perioadă am terminat libretul operei Fata care vinde flori, pe care începusem să îl scriu când mai eram încă în orașul Jilin. După ce am terminat scenariul, Kye Yong-chun a început repetițiile cu membrii trupei de teatru de la Școala Samsong, iar această operă a fost reprezentată în sala de spectacole a Școlii Samsong cu ocazia celei de-a 13-a aniversări a Revoluției din Octombrie. Această operă nu a mai fost reprezentată timp de mulți ani după eliberarea țării până la începutul anilor 1970, când a fost îmbunătățită și adaptată într-un film și rescrisă ca roman de scriitorii și artiștii noștri, sub îndrumarea secretarului cu probleme organizatorice (Kim Jong-il). Secretarul cu probleme organizatorice a depus un mare efort în acest scop.”[11]
Deși se spune în mod obișnuit că Kim Ir-sen a fost singurul autor al libretului operei, unii critici din China pun la îndoială această afirmație și sugerează că alți scriitori nord-coreeni ar fi putut avea o contribuție la scrierea textului operei.
Prima reprezentanție oficială a producției de operă a avut loc pe 30 noiembrie 1972 la Phenian, unde a fost salutată ca un mare succes.[12]
Potrivit rapoartelor oficiale nord-coreene, Kim Jong-il a sugerat în aprilie 1968 ca o altă operă revoluționară, Marea de sânge, să fie ecranizată într-un film. Începând de atunci, alte lucrări au fost ecranizate „sub îndrumarea lui”, inclusiv Fata care vinde flori.[3][12][13] Opera a avut scopul de a promova ideologia comunistă, prin încorporarea unor teme precum lupta de clasă împotriva burgheziei;[14] aceste teme au fost păstrare și în film.[12]
O ecranizare a acestei opere a fost regizată de Choe Ik-gyu, după un scenariu scris de Pak Hak.[8][10]Grupul Paekdu-san a fost responsabil cu producția filmului.[8][10] Filmările au avut loc sub coordonarea directorilor de imagine Pak Pjong-Su și Ri Hi Song.[8][10] Rolurile principale au fost interpretate de Hong Yong-hui (Kotpun, „fata care vinde flori”), Pak Hwa-son (Sun Hui, sora mai mică a lui Kotpun), Kim Ryong-rin (Kim Chol Ryong, fratele lui Kotpun), Ryu Hu-nam (mama lui Kotpun) și Ko So-am (dl Pae, chiaburul satului).[8][10] Muzica filmului a fost compusă de Song Dengtschun.[8][10] Durata filmului este de 126 de minute.[10]
Recepție
Lansare
Filmul a avut premiera oficială în Coreea de Nord în aprilie 1972.[8] Succesul intern al filmului a contribuit la distribuirea lui și în alte țări din Blocul comunist precum Republica Democrată Germană (14 septembrie 1973, premieră TV pe 23 martie 1983 la DFF 1),[8][10]Republica Socialistă România (septembrie 1974)[15] ș.a. Titlul operei și filmului a fost cunoscut sub numele de Blomsterflickan în Suedia, Das Blumenmädchen în Republica Democrată Germană, Kvetinárka în Cehoslovacia și Kwiaciarka în Polonia.[16]
Bunele relații dintre Republica Populară Democrată Coreeană și Republica Socialistă România au contribuit la distribuirea acestui film în cinematografele din România. O primă difuzare a acestui film în România a avut loc cu ocazia evenimentului denumit „Zilele filmului din R.P.D. Coreeană”, care s-a desfășurat în perioada 9–14 septembrie 1974 la Casa Filmului din București.[15] Programul acelui eveniment a inclus vizionarea mai multor filme nord-coreene precum Soarta unui combatant din corpul de autoapărare, Fata care vinde flori, Fata de pe muntele de diamant, Drumul spre satul natal, Raportul agentului 36 și Fiul mecanicului de locomotivă.[15]
Semnificație culturală
Potrivit lui Paul Fischer, autorul cărții A Kim Jong-Il Production, „este aproape imposibil să exagerezi” importanța filmului Fata care vinde flori în istoria culturală a Coreei de Nord. Filmul a fost extrem de popular atât pe plan intern, cât și în străinătate, în special în China. A fost primul film nord-coreean care a câștigat un premiu internațional de film,[9] medalia juriului la cea de-a 18-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Karlovy Vary din 1972,[8] și a rămas singurul până în anii 1980.[9]
Opera și adaptarea ei cinematografică au fost amândouă bine primite în Republica Populară Chineză atunci când au fost reprezentate acolo începând din 9 septembrie 1972, cu preponderență în perioada de sfârșit a Revoluției Culturale și începutul epocii administrației lui Deng Xiaoping, iar producția a fost cunoscută sub numele de Fata care vinde flori (în chineză: 卖花姑娘; pinyin: Màihuā Gūniang).[2][12][17][18] O serie de turnee teatrale au fost organizate în China în anii 1973, 1998, 2002 și 2008.[12][19] În 2009 premierul chinez Wen Jiabao a fost întâmpinat de actrița Hong Yong-hui în timpul vizitei sale în Coreea de Nord.[20] În China adaptarea cinematografică a operei a fost dublată de Studioul cinematografic din Changchun, pe baza traducerii lui He Mingyan(zh)[traduceți], care efectuase anterior în 1958 traducerea adaptării cinematografice nord-coreene a poveștii Chunhyangjeon.[21] Întregul proces de traducere al filmului Fata care vinde flori a durat doar șapte zile.[21] Deși dialogul a fost dublat în chineză mandarină, versurile melodiei au rămas în coreeană. Întrucât filmul a fost proiectat în cinematografele chinezești în perioada Revoluției Culturale, Fata care vinde flori a devenit foarte popular datorită conținutului său inspirat de revoluția proletară, până în punctul în care cinematografele au organizat un program de vizionare de 24 de ore din cauza vânzărilor mari de bilete.[21]
În Coreea de Sud filmul a fost considerat propagandă comunistă și un simbol al favorizării inamicului, iar proiecția filmului a fost interzisă; poliția a fost adesea mobilizată atunci când studenții de la universitățile sud-coreene au fost găsiți urmărind filmul în campus, iar studenții au fost adesea acuzați că manifestă simpatie față de regimul comunist din Coreea de Nord.[8] Un student sud-coreean care a vizionat acest film în perioada studiilor în Germania a fost acuzat de încălcare a legilor privind securitatea națională din țara sa de origine.[8] Această atitudine față de film a continuat chiar până în anii 1990.[8] În cele din urmă, Curtea Supremă de Justiție a Coreei de Sud a decis în anul 1998 că Fata care vinde flori și alte șase filme din Coreea de Nord „nu favorizau inamicul” și nu încălcau legile privind securitatea națională.[8]
Până în 2008 opera a fost interpretată de peste 1.400 de ori în Coreea de Nord și în mai mult de 40 de țări,[2] în mare parte în state din Blocul răsăritean; ea a mai fost reprezentată în țări precum Franța, Italia, Germania, Algeria și Japonia.[3][12] Succesul filmului a transformat-o pe Hong Yong-hui într-o vedetă a filmului nord-coreean.[8][9] Ea este reprezentată pe bancnota de 1 won nord-coreean, în rolul fetei care vinde flori.[8] Acest film l-a făcut pe Choe Ik-gyu să devină un consilier apropiat al lui Kim Jong-il.[9]
Aprecieri critice
Enciclopedia cinematografică germană Lexikon des internationalen Films descrie astfel acest film: „Un film care încearcă să demonstreze, pe baza soartei unei fete provenite dintr-o familie săracă, că numai schimbarea socială revoluționară poate elimina exploatarea și sărăcia. Stilul narativ epic cu accente melodramatice puternice este pus în evidență de o mișcare a camerei și un design al culorilor remarcabile”.[10]
^Jeon Young-sun (전영선) (5 mai 2004). (제7부 북한의 가극 – 제1장 피바다식 혁명가극의 개념,《북한의 문학과 예술》(„Literatura și arta nord=coreeană”). Yeokrak (역락), Seul (서울). ISBN: 89-5556-292-6
