Sesiunea Conferinței Generale din Minneapolis 1888 a fost o întâlnire a Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea ținută la Minneapolis, Minnesota în 1888. Ea este privită ca un reper în istoria Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea (BAZȘ). Participanții-cheie au fost Alonzo T. Jones și Ellet J. Waggoner care au prezentat un mesaj asupra „dreptății (neprihănirii)” primite prin credință, mesaj sprijinit de Ellen G. White, dar întâmpinat cu rezistență din partea unor lideri AZȘ precum George I. Butler, Uriah Smith și alții. Sesiunea a discutat aspecte teologice cruciale cum ar fi „îndreptățirea prin credință", natura divină a lui Hristos și relația dintre Legea lui Dumnezeu și Harul (Grația) lui Dumnezeu.

Sesiunea Conferinței Generale a BAZȘ din 1888 s-a ținut în Minneapolis, Minnesota. Ea a captat larga atenție a istoricilor bisericii, a teologilor și a membrilor laici, fiecare cu propria perspectivă și interpretare a evenimentelor specifice, a mesajului prezentat acolo și a reacțiilor ulterioare. „În ansamblu, institutul biblic al Conferinței Generale de la Minneapolis 1888 a implicat mult mai mult decât părea la prima vedere. A fost punctul culminant al unor întregi serii de acumulări."^[1]

Întemeietorii Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea credeau în Domnul Iisus Hristos ca Mântuitor personal. Cei care trecuseră prin Mișcarea Milerită cunoscuseră în mod direct dezamăgirea, descurajarea, dar și profunda încredere în Hristos și în veridicitatea Sfintei Scripturi (Biblia). Pe măsură ce li se dezvăluiau adevărurile scripturale cu privire la profețiile sfârșitului timpului, tipologia sanctuarului mozaic și împlinirea ei în Hristos, precum și veșnicia Legii lui Dumnezeu, ei au înțeles necesitatea unei organizații ca mijloc de a proclama lumii aceste adevăruri. Noua mișcare apărută după 22 octombrie 1844 a fost oficial organizată ca biserică la 23 mai 1863, în Battle Creek, Michigan.

Credincioșii care au luat parte la dezvoltarea acestei denominații proveneau din diferite medii religioase, aducând cu ei în noua mișcare unele opinii teologice reminiscente. Două semnificative opinii perpetuate erau semi-Pelagianismul și semi-Arianismul.^[2] În timpul suferințelor Războiului Civil American și imediat după aceea, atenția BAZȘ s-a îndreptat mai mult către organizarea și dezvoltarea de bază a denominației, cu accent pe ascultarea de Cele Zece Porunci și pe eforturile de evanghelizare și de creștere a bisericii. Doctrinele despre mântuire și îndreptățire prin credință nu erau făcute proeminente în eforturile misionare ale BAZȘ, în principal pentru motivul că aceste doctrine erau familiare celor mai multe biserici. Preocuparea specială a AZȘ cu aceste doctrine și cu alte puncte teologice specifice a fost lăsată pentru o ulterioară focalizare și dezbatere.

"N-a fost nimic rău în acest progres material... Era corect și potrivit ca să fie stabilite instituții, ca lucrarea să se răspândească în noi regiuni și bisericile de pretutindeni să avanseze. Dar pastorii și laicii deopotrivă au confundat această creștere cu finalitatea și scopul real al Mișcării Adventiste – pregătirea spirituală pentru venirea lui Hristos. Rezultatul a fost confuzie, iar supraaprecierea și mulțumirea de sine au început să se arate în rapoartele săptămânale despre 'promovarea cauzei' așa cum se publicau în Review."^[3]

Odată cu a doua generație a mișcării, BAZȘ devenise bine implementată de-a lungul Statelor Unite și avea câmpuri misionare prin întreaga lume. Pe măsură ce Biserica se dezvolta, creștea și opoziția (iar în unele locuri, persecuția), mai ales în ceea ce privește Sabatul zilei a șaptea. Accentul pe Cele Zece Porunci, ca parte a ascultării de Dumnezeu era o doctrină stabilită hotărât și apărată cu vigoare de BAZȘ în anii 1870. Creștinii duminicali pretindeau că păzirea Sabatului zilei a șaptea era un indiciu al legalismului sau al iudaizării. Convinși de corectitudinea biblică a Sabatului Sâmbetei, adventiștii de ziua a șaptea se apărau cu Biblia pentru a-și susține poziția, ceea ce le atrăsese porecla de „popor al Cărții", și nu puțini deveniseră cu adevărat legaliști.^[4]

Pastori și laici deopotrivă au dezvoltat o anumită expertiză apologetică în dezbaterea publică a doctrinelor adventiste, inclusiv a doctrinei Sabatului, față de care exista multă opoziție. Se spunea că adventiștii de ziua a șaptea sunt niște legaliști, care se țineau cu strictețe de „litera legii". Toată munca depusă pentru dezvoltarea și extinderea Bisericii AZȘ părea că îndreaptă atenția asupra a ceea ce individul poate realiza, deschizându-se astfel poarta către încredere în sine în problemele spirituale. Evanghelia hristocentrică își pierdea locul în favoarea eforturilor umane.^[5]

"S-a dezvoltat o puternică argumentație pentru stabilirea 'datoriilor obligatorii' [conform Legii]. Au apărut polemiști și apologeți publici care pledau pentru Sabat și Lege, etc. — în stilul avocaților care își instrumentează cazul. Spiritualitatea se risipea, și nu puțini deveneau în mod hotărât legaliști... Intelectualismul rece și teoriile uscate avansau. Hristos era adesea ținut în plan secund, iar îndreptățirea prin credință era în mare parte pierdută din vedere, mărturisirea exterioară fiind lipsită de o trăire interioară. Măreția mesajului și a Legii era amplificată. Dar ceva lipsea. Discuțiile erau logice și convingătoare, dar nu aveau în centrul lor pe Hristos."^[1]

Un al doilea aspect care a pavat drumul către discuțiile aprinse de la Minneapolis a fost reprezentat de punctul de vedere semi-arian asupra divinității lui Hristos. Acesta nu era în mod deschis discutat din perspectivă teologică, dar era un punct de vedere ferm susținut de către anumite persoane proeminente.^[6] Uriah Smith (1832–1903), de mult timp editor la Review and Herald (acum Adventist Review), organul oficial al BAZȘ, și-a expus această poziție în comentariul său la Cartea Apocalipsei, publicat prima dată în 1865. Comentând Apocalipsa 1:4, Smith a prezentat o poziție curat ariană prin afirmația că limbajul acelui verset ar fi „aplicabil doar lui Dumnezeu Tatăl" și că n-ar fi „niciodată aplicat lui Hristos".^[7]

Un alt pionier adventist care aderase la punctul de vedere arian era Joseph H. Waggoner (1820–1889), tatăl lui Ellet J. Waggoner. J.H. Waggoner a fost unul dintre cei convertiți de timpuriu la Mișcarea Adventist-Sabatariană, slujind în cadrul comitetului din 1860 pentru formarea organizației legale a Bisericii. În 1881, Joseph H. Waggoner i-a succedat lui James White ca editor la revista evanghelică de pe coasta Pacificului, Signs of the Times (Semnele Timpurilor). Prin câteva cărți scrise de el cu privire la doctrina ispășirii, Waggoner Senior a spus că Hristos a fost Dumnezeu doar în „sens subordonat" și deci nu în totul divin. Principalul său punct de dispută îl constituia conceptul trinitarian despre Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt, ca trei persoane divine. În extinsul său volum despre doctrina ispășirii,^[8] J.H. Waggoner a dedicat două capitole în încercarea de a demonstra că teologia trinitariană era falsă, întrucât ar implica ideea că Hristos, ca Dumnezeu, nu se putea să moară pe crucea Calvarului și deci nu putea face o deplină ispășire pentru păcat.

Ellen White însă nu susținea punctul de vedere al lui J.H. Waggoner asupra divinității lui Hristos, iar învățăturile și scrierile ei începând cu anii 1890 s-au dovedit a fi principala influență a deplasării Bisericii AZȘ de la opiniile semi-ariene^[9] la o teologie trinitariană și, în final, la o mărturisire de credință trinitariană.^[10]

Ellet J. Waggoner [fiul lui J.H. Waggoner] a fost desemnat ca delegat al Californiei pentru a participa la Sesiunea Conferinței Generale din 1886 ținută în acel an la Battle Creek, Michigan. Când a sosit, el a constatat că lideri ai Bisericii, precum Butler, se opuneau puternic accentuării lui Hristos ca singură sursă a neprihănirii, în special în lumina învățăturii lui Waggoner despre Legea din Galateni. Butler pregătise o mică broșură intitulată „Legea în Epistola către Galateni" care a fost înmânată tuturor delegaților la acea conferință, combătând poziția lui Waggoner. (Citiți un fișier PDF al acestui document online.) În acel document, Butler și-a prezentat poziția asupra Legii din Galateni și a declarat că punctul de vedere al lui Waggoner i-ar conduce pe creștinii amorali care se opuneau păzirii Sabatului să găsească un pretext pentru a pretinde că Legea morală (cu Cele Zece Porunci și în special a patra Poruncă^[11]) a fost „țintuită pe cruce" și de aceea „nu mai este obligatorie" pentru creștinii Noului Testament.^[12]

"Cei din vest s-au întors la poziția adventismului de ziua a șaptea timpuriu și anume că Legea la care se referea Pavel aici [în Epistola către Galateni] ca la un 'îndrumător (pedagog) spre Hristos' (versetul 24 - capitolul 3) era întreaga Lege morală incluzând Cele Zece Porunci. Adventiștii părăsiseră această poziție aproape în totalitate în timpul anilor 1860 și 1870; 'îndrumătorul (pedagogul)' fusese reinterpretat ca însemnând legile ceremoniale și sacrificiale ale lui Moise care arătau spre viitorul lor, către Mesia. Această reinterpretare se dezvoltase în mare măsură ca o reacție împotriva clericilor protestanți, care explicau declarația lui Pavel din Galateni 3:25 ('nu mai suntem sub acest îndrumător/pedagog') în sensul că Legea Celor Zece Porunci ar fi fost abrogată și astfel repaosul zilei a șaptea n-ar mai fi valabil."^[13]

Așadar regăsim aceste două principale motive de dispută cu care delegații de la Minneapolis se confruntau: îndreptățirea este doar prin credință, nu prin faptele cerute de Lege; și, în al doilea rând, confruntarea semi-ariană și efectele acestei dispute asupra doctrinei Ispășirii.

Anterior conferinței de la Minneapolis din 1888, un al treilea subiect de dispută se dezvoltase între Uriah Smith și A.T. Jones. Jones era pasionat de istorie, mai ales ca aplicație a profețiilor biblice. El descoperise că, între cele zece coarne (state romano-barbare) ale fiarei romane descrise profetic în Daniel cap.7, ar trebui numărată Federația Alamanilor mai degrabă decât regatul meteoric al hunilor. Uriah Smith a adus o obiecție serioasă la acest nou punct de vedere, bazându-se pe poziția tradițională a milleriților pentru a-și susține poziția.

"În consecință, Jones a fost privit de unii ca promotor al noii 'erezii' istorice, în timp ce Waggoner era considerat proiectantul unei deviații doctrinare – probleme care trebuiau rezolvate la întâlnirea de la Minneapolis."^[14] Păreri preconcepute și prejudecăți puternice se înrădăcinaseră adânc datorită neînțelegerilor din ultimii doi ani dintre Waggoner și Butler, precum și dintre Jones și Smith.

Mai înainte de respectiva sesiune a Conferinței Generale, s-a întrunit așa-numitul Institut Biblic cu începere de miercuri, 10 octombrie 1888. Acest institut era de fapt un simpozion teologic în care se prezentau referate sau discursuri care expuneau cercetarea biblică făcută între timp de către participanți, care erau pastori delegați. Sesiunea Conferinței Generale a avut loc câteva zile mai târziu, între 18 octombrie și 4 noiembrie 1888. În timpul întrunirii Institutului Biblic, A.T. Jones și-a prezentat dovezile în favoarea ideii că alamanii erau unul din cele zece coarne din profeție care au succedat Imperiul Roman după prăbușire.

"Jones își făcuse bine temele. Nimeni nu a fost capabil să combată în mod eficient mărturiile istorice pe care el le-a citat ca dovadă a dreptului alamanilor de a-i înlocui pe huni în interpretarea primelor zece coarne (regate), care au moștenit Imperiul Roman în Occident. Uriah Smith, comentatorul profetic cel mai cunoscut din adventism, s-a plasat în defensivă. La un moment dat, el a arătat cu modestie că nu pretinde nicio originalitate în ce privește autenticitatea listei de regate pe care o dăduse în cartea Thoughts on Daniel (Gânduri asupra cărții lui Daniel). Smith a admis că, în acest aspect, el urmase pur și simplu interpretarea millerită și a altor interpreți din secolele anterioare."^[15] Atâta polarizare produsese acest subiect încât, în timpul săptămânilor următoare din cadrul conferinței, când delegații se întâlneau pe holuri, se întrebau reciproc: „Ești cu hunii sau cu alamanii?"

„Astfel, o dispută asupra unui punct minor a făcut ca oala controverselor să clocotească înainte de a începe prezentarea cu adevărat semnificativă din punct de vedere teologic."^[16] "Mulți veniseră la Conferință anticipând o ciocnire, și n-au fost dezamăgiți. Totul era foarte îmbibat de spirit combativ și se manifesta o categorică scindare. Prăpastia era largă și adâncă."^[17]

Când E. J. Waggoner a sosit la Conferința din 1888, deja fusese plasată pe platforma vorbitorului o tablă pe care erau scrise punctele de vedere asupra Legii din Galateni. J. H. Morrison își pusese semnătura sub declarația: „Hotărât - legea din Galateni 3:24-25 este Legea Ceremonială." Waggoner a fost invitat să-și pună semnătura sub propoziția opusă: "Hotărât - legea din Galateni 3:24-25 este Legea Morală." Waggoner a refuzat, spunând că el nu a venit la întâlnire pentru dezbateri, ci ca să prezinte adevărul așa cum Îl găsise în Scriptură.

Waggoner a început să prezinte ce descoperise el din Biblie cu privire la subiectul despre Hristos și neprihănirea Lui. „Discursul acestor predicatori mai tineri (Waggoner avea 33 de ani, iar Jones, 38) a fost provocator pentru liderii mișcării. Predicarea lor viguroasă dădea impresia că ar avea o notă de autoritate ofensatoare."^[18] Sprijiniți în opoziția lor prin scrisori de încurajare din partea președintelui G. I. Butler de „a rămâne la vechile hotare", pastorii mai în vârstă s-au opus prezentării lui Waggoner. ^[19]

J. H. Morrison a fost ales să ofere un răspuns combativ la prezentarea lui Waggoner. El a vorbit sincer, exprimându-și serios temerea că punctul de vedere al lui Waggoner, dacă ar fi fost adoptat, ar fi abătut atenția de la poziția adventistă a ascultării explicite de toate poruncile lui Dumnezeu. Când a fost din nou rândul lui Waggoner la amvon, el și A. T. Jones au oferit o unică replică. Stând înaintea adunării, ei și-au deschis Bibliile și, fără niciun comentariu personal, au citit pe rând șaisprezece pasaje cu relevanță asupra subiectului în cauză.^[20]

S-a susținut că „noua lumină" a lui Waggoner nu era altceva decât ceea ce adventiștii prezentaseră dintotdeauna ca „îndreptățire prin credință” (ceea ce, teoretic era adevărat, deoarece adventiștii spuneau că mântuirea vine prin credința în Iisus Hristos), dar accentul cădea acum mai mult pe sfințire. Situând „îndreptățirea prin credință” exact pe temelia lui Hristos și a dreptății (neprihănirii) Lui, precum și pe lucrarea Lui ca Mare Preot al nostru în timpul adevăratei Zile a Ispășirii (al cărei simbol/tip îl regăsim în Sfânta Scriptură, în cartea Leviticul, capitolul 16), teologia lui Waggoner aducea o nouă perspectivă doctrinei predicate anterior de la amvoanele adventiste.

Waggoner și-a axat demonstrația logică pe faptul că Hristos posedă „toată plinătatea Dumnezeirii" (Col. 2:9), fiind „prin natură, însăși substanța lui Dumnezeu și având viața în Sine, El este pe bună dreptate numit Iehova, Cel existent prin Sine Însuși."^[21] Acesta este un adevăr pe care niciun arian nu l-ar fi admis vreodată. Cu toate acestea, este adevărat că Waggoner nu avea să folosească deloc termenul de „arian” în manieră peiorativă. În timp ce el respingea ideea că Hristos a fost o ființă creată, el totuși afirma: „A existat un moment în care Hristos a ieșit și a venit de la Dumnezeu, din sânul Tatălui (Ioan 8:42; 1:18), dar acel moment este atât de departe în zilele veșniciei trecute încât, pentru înțelegerea noastră finită, El este practic fără început."^[22] Natura lui Hristos, relația Lui cu Dumnezeirea, nemaivorbind de divinitatea lui Hristos, sunt un lucru prea complex pentru înțelegerea umană. Totuși, întregul discurs al lui Waggoner despre Hristos și dreptatea (neprihănirea) Sa este legat de divinitatea Lui. Pentru Waggoner, egalitatea lui Hristos cu Dumnezeu evidențiază amplitudinea bunăvoinței și umilinței Lui în asumarea naturii umane. De fapt, Waggoner scria: „Așadar, nimeni care nu-L prea onorează pe Hristos să nu Îi confere mai puțină onoare decât Îi conferă Tatălui, fiindcă tot atât de mult asta ar aduce dezonoare Tatălui; ci toți, împreună cu îngerii din ceruri, să se închine Fiului, fără să aibă vreo reținere că s-ar închina și ar sluji creaturii în locul Creatorului."^[23] Făgăduința Legământului cel veșnic pe care Dumnezeu l-a făcut cu Adam cel căzut în păcat în Grădina Edenului (Geneza 3:15) era că Emanuel (= Dumnezeu cu noi) avea „să mântuiască pe poporul Său de păcate" (Matei 1:21). Iisus a împlinit această făgăduință în orice aspect al ei.

„Gândiți-vă la aceasta: Dumnezeu a jurat pe Sine Însuși! Adică, El a garantat cu Sine Însuși, cu propria Lui existență, mântuirea noastră în Iisus Hristos. El S-a pus pe Sine garant, viața Lui pentru viața noastră dacă ne pierdem în timp ce ne încredem în El. Este onoarea Lui în joc."^[24]

Un concept atât de extins în lungime și lărgime asupra doctrinei ispășirii nu mai fusese auzit de la vreun amvon. A fost declarat a fi „cea mai prețioasă solie", care „urmărea să aducă mai proeminent înaintea lumii pe Mântuitorul răstignit, jertfa pentru păcatele întregii lumi. Ea prezenta îndreptățirea prin credință în Garantul divin; invita oamenii să primească dreptatea (neprihănirea) lui Hristos, care se manifestă prin ascultare de toate poruncile lui Dumnezeu."^[25]

Departe de a încuraja sentimentele amorale, mesajul lui Waggoner Îl prezenta pe Hristos în toată gloria Sa ca Mântuitor al întregii omeniri. Atunci când este înțeles corect ca o apreciere din inimă față de prețul plătit de către Dumnezeire pentru răscumpărarea din păcat a omului căzut, acest adevăr are ca rezultat o inimă predată voinței lui Dumnezeu, generând supunere loială față de toate poruncile Lui.

„'Vreți să spuneți că învățați mântuirea universală (universalismul)?' ar putea cineva întreba. Vrem să spunem că învățăm doar ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu învață – că 'harul lui Dumnezeu s-a arătat, aducând mântuire pentru toți oamenii.' (Tit 2:11). Dumnezeu a lucrat mântuirea pentru orice om și i-a dăruit-o; dar majoritatea oamenilor o tratează cu dispreț și o aruncă la o parte. Judecata va descoperi faptul că o deplină mântuire a fost dăruită fiecărui om și că cei pierduți și-au respins în mod deliberat moștenirea."^[26]

Aceasta a fost solia despre Hristos și dreptatea (neprihănirea) Lui prezentată de către E.J. Waggoner și A.T. Jones la Conferința Generală de la Minneapolis din 1888. Din cauza stării conflictuale, prezentarea lui Jones și Waggoner a fost primită cu răceală sau respinsă categoric de către mulți dintre liderii Bisericii. Totuși, acești doi predicatori au fost invitați să predice la ulterioarele întâlniri de tabără, la întâlnirile slujitorilor Bisericii și în institutele pastorale din următorii câțiva ani. E. J. Waggoner a scris în mod extensiv asupra subiectului „Hristos și neprihănirea Lui", dezvoltând notele stenografice luate de soția sa în timpul conferinței din 1888 în cartea lui cu același titlu. A. T. Jones avea să fie principalul vorbitor la următoarele câteva sesiuni ale Conferinței Generale și avea să scrie un expozeu asupra lucrării lui Hristos ca Mare Preot al nostru în legătură cu perfecțiunea caracterului creștin, intitulat Calea Consacrată spre Perfecțiunea Creștină (1901).

Ellen White a sprijinit viziunea hristocentrică a lui Waggoner și Jones cu privire la îndreptățirea prin credință, precum și respingerea arianismului, iar mai târziu ea a scris că de „patruzeci și cinci de ani" promovase același mesaj pe care Jones și Waggoner îl prezentaseră la acea sesiune.^[27] Opt ani mai târziu, în 1896, Ellen White scria: „În această scriptură [Galateni 3:24]^[28], Duhul Sfânt vorbește prin apostol cu precădere despre Legea morală. Legea demască păcatul și ne determină să simțim nevoia de Hristos și să alergăm la El pentru iertare și pace."^[29]

• Daniells, Arthur G. Christ Our Righteousness (Takoma Park, Maryland: Ministerial Association of Seventh-day Adventists, 1941).
• Ellen G. White Estate, compilers. Manuscripts and Memories of Minneapolis (Boise, Idaho: Pacific Press, 1988)
• Arthur Ferch, ed. Toward Righteousness by Faith: 1888 in Retrospect (1989)
• Froom, LeRoy Edwin. Movement of Destiny (Washington DC: Review and Herald, 1971).
• Knight, George A User-Friendly Guide to the 1888 Message (Hagerstown, MD: Review and Herald, 1998)
• ________. Angry Saints: Tensions and Possibilities in the Adventist Struggle Over Righteousness by Faith (Review and Herald, 1989)
• Gresham, Joe. 1888 — The Message, The Mystery, and The Misconceptions (np, nd).
• Olson, A.V. 1888-1901: 13 Crisis Years (Washington DC: Review and Herald, 1981).
• Paxton, Geoffrey J. The Shaking of Adventism (Wilmington, Delaware: Zenith Publishers, 1977).
• Pease, Norval F. By Faith Alone (Mountain View, Calf.: Pacific Press, 1962).
• Schwarz, R. W. Light Bearers to the Remnant (Boise, Idaho: Pacific Press, 1979).
• Spalding, A.W. Captains of the Host (Washington DC: Review and Herald, 1949).
• Tarling, Lowell R. (1981). "The General Conference Session – Minneapolis 1888". The Edges of Seventh-day Adventism: A Study of Separatist Groups Emerging from the Seventh-day Adventist Church (1844–1980). Barragga Bay, Bermagui South, NSW: Galilee Publications. pp. 158–170. ISBN 0-9593457-0-1.
• Waggoner, E.J. Christ and His Righteousness (Melbourne, Aust.: Echo Publishing, 1892).
• ________. The Everlasting Covenant: God’s Promises to Us (Berrien Springs, Mich.: Glad Tidings Publishers, 2002).
• ________. The Glad Tidings (Paris, Ohio: Glad Tidings Publishers, 1972).
• ________. Waggoner on Romans (Paris, Ohio: Glad Tidings Publishers, 1995).
• Wieland, Robert J. and Donald K. Short. 1888 Re-Examined (Uniontown, Ohio: The 1888 Message Study Committee, 1987).
• White, Ellen G. The Ellen G. White 1888 Materials (Washington DC: Ellen G. White Estate, 1987).
• ________. Selected Messages, vol. 1 (Washington DC: Review and Herald, 1958).
• ________. Testimonies to Ministers and Gospel Workers (Mountain View, Calif.: Pacific Press, 1962).

• "Minneapolis, 1888: An Adventist Watershed Arhivat în 21 iulie 2011, la Wayback Machine." by Gerhard Pfandl. Adventist World 6:1 (January 2010), p24–25
• The Significance and Meaning of Minneapolis and 1888, by Woodrow W. Whidden II.
• 1888 Most Precious Message, An Invitation from Christ, by Daniel Peters
• The Archives and Statistics Research Papers Arhivat în 7 iunie 2007, la Wayback Machine. section of the Adventist Archives Arhivat în 18 iulie 2006, la Wayback Machine. contains several papers dealing with this era of Adventist History.
• Audio Readings From A. T. Jones and E. J. Waggoner Arhivat în 17 februarie 2008, la Wayback Machine., Sherman Haywood Cox II reads writings from Jones and Waggoner on this website.
• Listen to or Read Audio Books by A. T. Jones and E. J. Waggoner on this Website, such as Lessons on Faith The Consecrated Way, and Christ and His Righteousness.
• "Primacy of the Gospel Committee - Report Arhivat în 23 decembrie 2010, la Wayback Machine." from the Biblical Research Institute