Nicolae Grigorescu a realizat acest Autoportret în anul 1868, el fiind identificat de către critica de artă ca fiind punctul culminant al formației sale profesionale de la Barbizon. Contactul pe care l-a avut cu vechii maeștri la Muzeul Luvru și mai noii săi colegi de la Barbizon, face ca figura inteligentă, energică și serioasă pe care a realizat-o să fie un cumul de cunoștințe dobândite care s-au suprapus pe talentul nativ cu care a fost dotat de către natură. Acest autoportet a fost considerat de către criticii de artă, ca fiind o operă de o importanță majoră pentru întreaga carieră artistică a pictorului român. Tot ce a reușit să exprime în acest autoportret a anunțat o personalitate artistică autentică și apariția unui mare pictor în arta plastică românească.
Descrierea lucrării
După douăzeci de ani de când a intrat ca ucenic în atelierul lui Anton Chladek, la vârsta de treizeci de ani, Nicolae Grigorescu devenise un pictor care și-a înțeles menirea și care a deprins meșteșugul picturii.[1] La începuturi deprinsese doar rețete, dar dincolo de acestea, o notă personală își făcuse prezența din ce în ce mai pregnant o dată cu trecerea timpului.[1] Ajuns în capitala Franței, la Luvru și la Barbizon, a văzut prețuirea pe care marii maeștri au dat-o mai presus de orice simplității și sincerității în înfățișarea scenelor care preamăreau adevărul vieții.[1] Alături de Théodore Rousseau, Gustave Courbet, Jean-François Millet, Charles-François Daubigny sau Jean-Baptiste Camille Corot, Grigorescu s-a descoperit pe sine însuși și a pătruns și mai mult în tainele artei, din care a știut cu o intuiție sigură să aleagă calea pe care să meargă.[1]
Timbru editat în anul 1957, la 50 de ani de la moartea artistului
Privind autoportretul pe care l-a făcut în anul 1857 se poate vedea timiditatea pe care chipul său tânăr o degaja, precum și influențele neoclasiciste care l-au inspirat.[1] În autoportetul realizat după zece ani (1868) apare o persoană sigură pe sine ce are o privire scrutătoare, pătrunzătoare și fermă a unui om matur.[1] Autoportretul este o rezultantă a studiului pe care pictorul român l-a făcut privind operele unor mari maeștri ca Pierre-Paul Prud'hon sau Rembrandt.[1] Aceste studii i-au îmbogățit cu noi resurse limbajul său plastic.[1] Grigorescu a știut cum să realizeze compoziția unei figuri în care lumina și umbrele să exprime prin efecte delicate de tonuri, nuanțele cele mai rafinate ale unei vieți interioare.[1] Tot ce a reușit să exprime în acest autoportret a anunțat o personalitate artistică autentică și apariția unui mare pictor în arta plastică românească.[1]
Acest autoportet a fost considerat de către critica de artă, ca fiind o operă de o importanță majoră pentru întreaga carieră artistică a pictorului român.[2] Tabloul este interesant ca imagine și prin el face ca privitorul să înțeleagă personalitatea pe care Grigorescu o avea în acele timpuri.[2] Mai interesant este prin perspectiva ce-o aruncă asupra însușirilor pe care le-a dobândit Grigorescu la finele perioadei sale de formație la Școala de la Barbizon.[2] Contactul pe care l-a avut cu vechii maeștri la Muzeul Luvru și mai noii săi colegi de la Barbizon, face ca figura inteligentă, energică și serioasă pe care a realizat-o să fie un cumul de cunoștințe dobândite care s-au suprapus pe talentul nativ cu care a fost dotat de către natură.[2] O dată cu trecerea timpului, artistul român a devenit un partizan al lucrului în aer liber și ca urmare, efectele de lumină au înflorit în întreaga sa creație ulterioară.[2] Ca o consecință naturală a demersului pe care l-a făcut pentru pictura de plein-air criticii au observat că nici coloritul, nici precizia viziunii, nici pătrunderea psihologică și nici siguranța penelului, nu-i vor fi superioare acestei perioade de formare.[2] Cu acest autoportret, Nicolae Grigorescu a atins punctul culminant al formației sale profesionale de la Barbizon.[2]
Încă de la începutul venirii artistului în Franța, el a fost preocupat pentru redarea chipului oamenilor, acest fapt fiind evident în toate scenele din viața satului ca și în portretele pe care le-a realizat în acea perioadă.[3] Mărturiile acestor preocupări sunt lucrările Autoportret, Paznicul de la Chailly și Bătrână cârpind. Cele trei tablouri, reprezintă o culme a creației plastice și o culme a genului în pictura românească.[3]
George Oprescu: Nicolae Grigorescu, 2 vol. București, 1961-1962
Grigorescu - Album comemorativ la 100 de ani de la decesul lui artistului, editat de Muzeul Național de Artă al României cu ocazia expoziției retrospective „Grigorescu pictor al naturii” desfășurată la Galeria de Artă Românească Modernă a muzeului, texte de Mariana Vida și Monica Enache, coordonator Rodica Matei, București, 25 octombrie 2007
Mircea Popescu: N. Grigorescu, seria Arta pentru toți, Editura Meridiane, București, 1962
