Născut la Loosdorf, Austria Inferioară, el provenea dintr-un mediu al legilor, tatăl său fiind un funcționar juridic.[9] La vârsta de 24 de ani a obținut titlul de doctor în drept, iar apoi a intrat în serviciul imperial, unde a rămas timp de nouă ani. Văzându-l ca un tânăr radical de viitor, Adolph Schwarzenberg menționa că motto-ul lui trebuie să fi fost „să improvizezi înseamnă să schimbi, iar să fie perfect înseamnă să schimbi des”.[10] În acest fel, el a fost un bine-cunoscut avocat liberal și a fost supranumit mai întâi „ministru al baricadelor”, înainte de a îndeplini funcția de ministru al justiției în 1848 și 1849, fiind transferat apoi ca ministru de interne pentru perioada 1849-1859.
Ministru de interne (1849-1859)
Deși a favorizat o abatere de la sistemul absolutist al lui Metternich, Bach nu a fost pregătit să meargă atât de departe așa cum doreau revoluționarii de la 1848. Având idei care se schimbau adesea, el a fost numit un om „neprincipial destul de surprinzător” și astfel și-a putut schimba poziția de multe ori.[11] Această inconsecvență politică i-a permis să treacă din rândurile opoziției populare în rândurile conservatoare: el a aderat treptat la ideile conservatoare și a aprobat programul de centralizare constituțională al prințului Schwarzenberg în martie 1849, inflamând astfel sentimentele patriotice maghiare.[9][12] Cu toate acestea, impactul reformelor sale în Ungaria a fost subiectul mai multor dezbateri istorice. Unii contemporani au considerat că Revoluția a revitalizat „identitatea națională” maghiară,[13] în timp ce unii istorici de mai târziu au susținut că sistemul administrativ creat de Bach a propulsat în mare măsură naționalismul maghiar.[14]
După moartea lui Schwarzenberg, în 1852, el a dictat în mare măsură politica din Austria și Ungaria. Bach a centralizat autoritatea administrativă din Imperiul Austriac, dar a aprobat, de asemenea, politici reacționare care au redus libertatea presei și au abandonat procesele publice. El a reprezentat mai târziu direcția neoabsolutistă (sau Klerikalabsolutist), ce a culminat cu concordatul încheiat în august 1855, care a conferit Bisericii Romano-Catolice controlul asupra educației și a vieții de familie. Această perioadă din istoria Imperiului Austriac a devenit cunoscută sub numele de epoca „neoabsolutistă”.
Bach a fost înaintat la rangul de baron (Freiherr) în 1854. El a fost, de asemenea, custode al Academiei de Științe (Akademie der Wissenschaften) în perioada 1849-1859.
Ultimii ani
Căderea lui în 1859 a fost cauzată în mare măsură de eșecul în războiul împotriva Regatului Sardiniei și a lui Napoleon al III-lea. Reformele sale au condus la industrializarea țării, fiind desființate taxele vamale în interiorul imperiului și sprijinindu-se construirea de fabrici în detrimentul cazărmilor; i s-a imputat faptul că măsurile sale administrative au contribuit la slăbirea armatei.[15] După ce și-a părăsit poziția, Bach a îndeplinit misiunea de ambasador la Sfântul Scaun în perioada 1859-1867, înainte de a muri în izolare în 1893.
Note
^Bach, Alexander Freiherr von (BLKÖ)[*][[Bach, Alexander Freiherr von (BLKÖ) (entry in the Biographisches Lexikon des Kaiserthums Oesterreich (vol. 1, p. 105))|]]Verificați valoarea |titlelink= (ajutor)
^Cu privire la numele personale: Freiherr a fost un titlu nobiliar înainte de 1919, dar acum este considerat ca făcând parte din numele de familie. El este tradus ca baron. Până în august 1919, când a avut loc desființarea nobilimii ca o clasă socială recunoscută legal, titlurile precedau numele (Graf Helmuth James von Moltke). Începând din 1919, aceste titluri, împreună cu orice prefix nobiliar (von, zu etc.), pot fi folosite, dar sunt considerate ca fiind o parte a numelui și, prin urmare, sunt puse între prenume și nume (Helmuth James Graf von Moltke). Titlurile și toate părțile dependente ale numelor de familie sunt ignorate în sortarea alfabetică. Formele feminine sunt Freifrau și Freiin.
Macho, Eva, Alexander Freiherr von Bach. Stationen einer umstrittenen Karriere (Frankfurt am Main u.a., Peter Lang, 2009) (Beiträge zur Neueren Geschichte Österreichs, 24).
